Tuesday, October 17, 2017

Amintirile din primii ani ne marcheaza pe viata


Stiu ca nu sunt o mama „normala”, ca sunt atipica, si sa seman mai degraba cu un tata decat cu o mama.
Eu fac pe calul prin casa pentru Cristina, eu ma urc pe vacuta ei rosie pe care i-am cumparat-o de la Ferma Animalelor, si pornim impreuna repede-repede, eu o iau in brate si facem ca avionul. Eu o duc la Muzee… pana acum am fost la Antipa, la Muzeul de Istorie si la Muzeul Taranului Roman. Pana nu vine frigul si zapada, vreau sa mai mergem pe undeva, ma gandesc. Am fost si la M-rea Stavropoleos (in Centrul Vechi al Bucurestiului) si am aprins lumanari. Chiar ma straduiesc sa ii creez amintiri timpurii cat mai pline de emotii pozitive – entuziasm, drag de viata, si sa ii activez imaginatia, dar mai ales, sa creez o relatie frumoasa, sanatoasa intre noi două, dar sa o ajut sa creeze asta si intre ea si Divinitate, intre ea si oamenii din jurul ei.
Fac asta si pentru ca asa as fi vrut si eu sa fiu crescuta. Pentru ca asa mi-as fi dorit sa se straduiasca pentru mine si adultii care au fost delegati cu cresterea mea.
Cand ma gandesc la Ioana mica, mi-amintesc un copil mai mereu trist, mai mereu nemultumit, parca plin de angoase timpurii. Ciocolata si privirile admirative ale băieților, apoi ale bărbaților au fost primele surse de bucurie. A, da! Sa nu uit ! Și Oneștiul. Oneștiul, cu toate peripețiile pe care le-am trăit cu sora mea, si cu caldura bunicii. De fiecare data cand ma intorc cu mintea illo tempore, parca intru intr-o cusca invizibila, intunecata, in care ma blochez pur si simplu. Mi-e foarte greu sa mai ies, sa revin in prezent.
Amintirile din primii ani de viata te marcheaza pe viata, intr-un fel sau altul. Asa vrea Natura Umana. Asa vrea Dumnezeu: sa depinda de altii umplerea rezervorului nostru de iubire si incredere in sine din primii ani.


De ce zic ca m-am casatorit prea devreme


Nu varsta este cea ce indica momentul potrivit la care sa te casatoresti. Poate fi la 20 sau la 40. Important este, cred eu, maturitatea emotionala si spirituala pe care o ai in acel moment, care se rezuma, de fapt, la doua mari idei: sa stii EXACT ce vrei (chiar daca nu se va intampla dupa cum vrei, important este ca STII asta), si sa ai un oarecare plan care sa contina SOLUTII, IDEI valide pentru a implini ceea ce vrei.
Pentru ca daca pui la punct aceste doua lucruri, inseamna ca stii ceva esential despre tine ca om, si implicit cunosti ceva si despre potentialul tau. Si, mie mi se pare ca poti sa suporti cam orice din partea oamenilor atat timp cat tu ti-ai validat potentialul, si acel „cine esti” in care consta puterea unica a fiecarei persoane.
Eu, cand m-am casatorit, inca nu stiam bine cine sunt si ce vreau, existential. Eram in cautari spirituale, dar nu aveam o coerenta interioara si o constanta inca bine definite pentru a putea opera autentic in viata. Cred ca daca ai acestea bine puse la punct, mai usor te poti orienta si profesional in viata.
De cand ma stiu, am simtit ca am ceva de spus, am simtit ca pot face ceva cu adevarat măreț. Doar ca nu validasem niciodata asta. Mereu ma opream din drumul meu si imi concentram atentia pe lucruri mai superficiale, sau eu singura ma minteam ca le am de facut, si pe care le consideram mai importante, mai arzatoare, decat sa fac ceea ce dadea cu adevarat valoare vietii mele: sa scriu.
Astazi cred ca tare bine ar fi ca, inainte de casatorie, fiecare din cei doi sa isi faca niste procese de constiinta bine puse la punct, sa aiba destule relatii cat sa se cunoasca atat de bine pe sine cat sa se descrie celuilalt, cu cat mai mare onestitate si fidelitate, cu bune si rele. Atat cat sa ii poata face celuilalt un mic portret psihologic. Apoi, sa stea in relație, înainte de casatorie, atat cat sa inteleaga daca el sau ea este cel sau cea de care are nevoie, atat cat sa stie daca ii poate aduce celalalt bine in viata lui si daca el poate face acelasi lucru celuilalt … Atat cat sa ii vorbeasca celuilalt despre sine, sa ii spuna cum vede viata, ce aspiratii are, ce valori… Și, of, cati dintre noi gandim toate lucrurile astea la rece inainte sa facem acest pas pe viata ? Sau cumva, inconstientul nostru ne joaca feste si ia in consideratie si despartirea ? Pentru ca eu cred ca, atunci cand apar copiii, deja relatia celor doi trebuie sa fie stransa si tare ca un ciment racit de mult. Divorturile si despartirile au ca sursa tocmai aceste deșirări ale cimentului. Si acestea afecteaza, bineinteles,intreg „trotuarul” familiei, adica si pe copii …
De aceea zic, bolile sau conflictele nerezolvate pot afecta (daca nu sunt detectate la timp si rezolvate) toate relațiile in care ne aflăm, și mai ales cea cu sotul/soția si cu proprii copii. Consider că este absolut imperios să se discute. Cei doi să fie deschisi la discutii, indiferent de etapa relationala in care se afla. Cred ca este importanta discutia, ca are un rol important. Discutiile reprezinta prima parte din rezolvare, in primul rand pentru ca se atacă un subiect, se problematizeaza ceva. Nu se lasa asa in paragina. Apoi pentru ca verbalizandu-l, il aduci in zona cortexului prefrontal, si de acolo se pot găsi diverse soluții.
Daca ne casatorim prea devreme, nu este insa totul pierdut. Putem incepe oricand sa facem lucrurile bine. Dar totul (re) incepe cu sinceritatea.

      

Monday, October 2, 2017

Cel mai frumos cadou pe care vreau să îl ofer copiilor mei


Încă mă străduiesc să stau în prezent... Să fim serioși și sinceri: este foarte greu. În cea mai mare parte a timpului, și mai ales atunci când mă întâlnesc cu alți oameni decât cu soțul meu, mă las în voia gândurilor, fiind pe pilot automat... E mult mai comod așa, decât să fac mereu exercițiul de a sta concentrată pe prezent, care necesită o oarecare încordare și tensiune.
 Și totuși, merită. Este un mod de a fi inovator, „3D”, căci așa, se concentrează cel mai bine întreaga personalitate. Am sentimentul că am pus un punct important pe i, exprimând ceva ce voiam să scot la iveală de mai de mult. Există moduri și moduri de a trăi de-a lungul vieții, de-a lungul zilelor. Uneori trăiesc „învechit”, dezordonat... Acest mod de a fi, în prezent, însă, e cel mai demn de ființa umană și nu îl poate practica decât o personalitate stabilă !Așadar, cei care încep cu asta procesul de vindecare-dezvoltare, nu vor reuși (sau vor reuși pe termene foarte scurte) pentru că mai întâi, au nevoie să își stabilizeze puțin structurile psihice.
A trăi în prezent înseamnă a te trezi și a trăi, apoi, de-a lungul întregii zile, bucuros ca și cum ceva minunat, extraordinar s-ar întâmpla în fiecare ceas. Să te trezești ca și cum ar fi o sărbătoare ( dar o sărbătoare de-adevăratelea, Crăciunul sau Paștele sau ziua de naștere a cuiva drag, sau ziua nunții), să ai acel entuziasm rezervat dar suficient să-ți susțină energetic toate acțiunile. A trăi în prezent tocmai de aceea înseamnă și a trăi cu Dumnezeu, adică a trăi în interiorul acestei combinații minunate între rațiune și simțământ, sau chiar între rațiune, simțământ și duh. Acolo, în starea de prezență se află, concentrată, întreaga capacitate a omului de a CREA. Se află cele mai frumoase combinații de manifestări vii ale propriei personalități. Practic, se esențializează sufletul, suflul vieții. Acolo, în acea stare de prezență, se poate vedea frumusețea interioară. Acolo, apare și se dezvoltă răbdarea, dragostea, relaționarea sănătoasă. Acolo, nu este loc de prejudecăți și ură, și nici de gânduri distructive. Astfel, nu mai este nevoie de scenarii și tot felul de pregătiri (nu vorbim de pregătirile unor prezentări sau lecții în cazul unui profesor, deși, și acolo acestea pot lipsi, pe un prag mai înalt de evoluție), ci doar de efortul constant de a trăi fiecare zi și ceas ca pe o sărbătoare și a fi mulțumiți cu simplul fapt că trăim acea zi, conștienți că acea zi este unică.... Și cred că în asta constă, de fapt și cheia fericirii, a învăța să mulțumim, să fim recunoscători pentru lucrurile pe care, din păcate, le luăm de prea multe ori, gratuit, ca ceva ce ni se cuvine ... Oare nu am învățat aceste lucruri în familia în care ne-am născut ? Oare, nu din familiile noastre am învățat să fim falși, să ne ascundem, să muncim la a ne crea complicate și distructive mecanisme de apărare ...? Să facem lucruri pentru că așa TREBUIE, pentru că așa se cere în societate? Nu ni s-a oferit dreptul la onestitate și nu ne-a încurajat nimeni să fim autentici, să căutăm să ne cunoaștem. Pentru asta ar trebui să urăsc pe cei alături de care am crescut, pentru că nu mi-au dat darul cel mai de preț pe care mi-l puteau da... Nu aș vrea să mai dezvolt această idee, pentru că ar trebui să scriu pagini întregi, și deja am făcut-o, prin jurnale și alte scrieri ...
Acest dar cel mai de preț pe care eu vreau să îl fac copiilor mei, și care știu că va potența enorm cu sens viața mea, este acela de a fi eu însămi prezentă, de a fi eu însămi autentică. Nu e cel mai minunat dar pe care orice mamă l-ar putea face copilului său ?Acum știu sigur că doar așa, va învăța și ea, treptat, să fie la fel. Iar în starea de prezență stă cheia fericirii. Așadar, mai clar, darul va fi acesta: îl voi învăța copilul să învețe să fie fericit.



Friday, September 22, 2017

Nu am nevoie de Parenting. Rolul de mama vine la pachet cu Intuitie.


NOTA BENE:  A se citi cu ochii inimii, altfel nu vei înțelege nimic din articol

Mi-a luat câțiva ani să pot integra și asuma noile mele de roluri: pe acela de soție și pe acela de mamă.
Nici nu știu dacă am reușit să îmi asum complet pe cel de soție, mai am scăpări.
Dar știu că am avut momente multe în care m-am cufundat cu totul în rolul de mamă, ca într-o baie relaxanta cu spumă multă. Da, mă cufundam în toată abundența și minunatele provocări pe care le presupune acest rol.


Toate câte întâmplat - atât de multe - între mine și fiica mea- nu au făcut decât să creeze și să se dezvolte relația dintre mine și ea.
Ne-am jucat în fel și chip: ne-am fugărit, când eu pe ea când ea pe mine, ne-am jucat cu degețelele în aer, am dansat, ne-am mângâiat pe obraz, am cântat cântecele inventate de noi, sau inventate deja de alții, de-a luna și de-a steluța care coboară din cer să stea de vorbă cu ea ( să îi dea pupu` și apoi să plece înapoi la prietenele ei) teatru cu păpuși, am construit căsuțe, și muulte multe altele care au încăput în 2 anișori și jumătate de viață ai Cristinei. 90% din activitățile făcute împreună le-am inventat pe moment, spontan, fără să le fi citit undeva expres.



Cred că, dacă o mamă e atentă la inima ei, la ce simte, poate cunoaște sentimentul unic de plăcere când își privește copilul la diferite vârste, pe măsură ce un corp face loc altuia, mai mare, mai maturizat... O mamă conștientă nu va uita niciodată fracțiunile de nostalgie care îi umplu inima când privește trupușorul copilului la o lună, la 5, la 9, apoi la 1 an, la 2, la 3 ... și îi trece fulgerător prin minte momentul când l-a ținut pentru prima oară în brațe. „ Când ai crescut copillul meu drag...? Ce ai făcut cu bebelușul meu ...? ” parcă îl întreabă. Nu vreau să pic în sentimentalisme în acest articol, dar mie creșterea unui copil, chiar dacă e în firea lucrurilor, mi se pare cu adevărat impresionant, existențial impresionant.

În momentele când „luam pauză” de la interacțiunile cu ei (căci de 7 luni, sunt 2), mai puneam mâna pe vreo carte de-asta de părințeală sau pe vreun articol scris de vreo bloggeriță mamă. Pe moment, mă captivau ( eu nu zic să NU citești nimic despre educația copiilor!), însă cu trecerea vremii, mi-am dat seama că eu ȘTIU să fiu mamă, și fără să citesc nimic. Știu și POT să fac asta natural. Pentru că … îi iubesc din toată inima mea. Pentru că eu mă simt binecuvântată până în adâncul inimii că am devenit mamă. Și mai ales pentru că am învățat să îmi ascult intuiția. Și care a funcționat în mai toate cazurile, de la cele legate de bolile lor până la nevoile lor de creștere. Pentru că, în ciuda trezirilor nocturne pentru alăptare, a durerilor de spate după ce îi car în spate sau în brațe sau a celor de picior după toate împiedicările de jucării, după toată starea de neputință pe care am simțit-o când unul din copii era bolnav, sau a ego-ului care mi-a fost călcat în picioare prin toate refuzurile Cristinei, după toate acestea, realizez că totuși aceste două ființe m-au făcut mama lor. Sau sunt Mamă, datorită lor. 

Mi se pare că este atât de tainică această legătură dintre mine și ei, încât  parcăei m-au ales pe mine, și eu pe ei. Și acum mă opresc un pic. Simt nevoia să stau un pic în acest adevăr, în această emoție a adevărului … meu. Pentru dacă e așa, atunci cu adevărat e onorabil ce trăiesc eu. Mă onorează să le fiu mamă, să îi cresc și să îi învăț ce știu eu mai bine. Știu că, în ciuda unor incoveniente de ordin psihologic, eu mi-am lărgit practic inima. Am învățat să răspund mai multor solicitări în același timp (sau mă rog, la o diferență de secunde:) cu dragoste. Am devenit mai selectivă și mai matură.
 
E adevărat că nu simt mereu așa ( o stare permanent de bine și fericire e iluzorie!), mi-a venit și să înjur, m-am supărat pe micuții ei, am avut multe stări de panică și de grijă când se mai loveau sau când era să o calce mașina pe C., dar știu și că sunt stări NORMALE, pe care am nevoie să le asum. Și poate vor trece de tot într-o zi. Știu că nu mă reprezintă, ca mamă, și știu că vor dispărea sau se vor diminua treptat, pe măsură ce eu hrănesc mama iubitoare care crește în fiecare zi tot mai mult.
Cred că, dacă înțelegi că acești copii ai tăi nu vin întâmplător în viața ta și că și-au ales cea mai bună și mai potrivită mamă să îi ajute să crească și să ajungă niște adulți echilibrați, atunci te vei preschimba pur și simplu. Îți vei ajuta atitudinile față de boală, față de neputințele oamenilor, slăbiciuni, vei ajunge chiar să te uiți la fiecare adult ca la cineva care a fost și el cândva un copil, și că a avut și el o mamă. Pe limba oricui: „vei deveni un om mai bun”. Ceea ce înseamnă că acordarea de responsabilități în viață este perceput de o ființă umană sănătoasă ca pe o onoare, ca pe un privilegiu sau cel puțin ca pe o provocare, care îl va motiva și va face tot ce îi stă în putință să le ducă la capăt cu succes.



În final, vreau să vă pun un gând la inimă: uita-te la schimbările pe care le produc în tine anumite decizii și situații din viața ta, ca să devii mai înțelept. Uite ce poți învăța din apropierea de copilul tău, uite-te ce te poate învăța el pe tine. Poate să taci mai mult, sau poate să îți folosești talentul de a cânta pe care ai uitat că îl ai, sau poate doar să îți asculți vocea interioară, copilașul dinăuntrul tău care voia de atâta vreme să îți spună ceva ...

Tuesday, August 29, 2017

Tendința de a fi dependent vs. tendința de a fi independent


Există oameni care vin în relație co-dependenți. Adică, nu au o poziționare corectă, sănătoasă în relație cu celălalt. Mai exact, fie au o tendință exagerată către dependență ( și o definiție bună a dependenței o găsim în relația mamă-bebeluș), fie către independență. Și este de folos să analizăm atuurile sau punctele forte precum și părțile mai puțin avantajoase ale fiecărei tendințe.

Tendința către dependență ar avea următoarele puncte forte:
- știe că o stare de bine poate fi obținută și cu ajutorul /prin influența celuilalt, și nu că se fabrică doar în singurătate (ceea ce crede „independentul”)
- tinde să fie mai empatic, să se pună în papucii celuilalt, să îi înțeleagă motivațiile, „motoarele ”de acțiune;
- poate cunoaște mai bine și mai repede psihologia omului, și dinamica relațiilor interumane;
- poate apărea ca un om accesibil, disponibil, ceea ce îi face pe oameni să îl caute;
- poate fi mai aproape de înțelesurile durerii umane provocate de comportamentele altor persoane sau proprii;
Punctele slabe ale acestei tendințe ar fi:
- lipsa sau slaba conturare de limite personale, el crede într-o fuziune cu celălalt, în care parcă se „pierde”;
- stima de sine scăzută din cauza primului punct slab;
- ne-găsirea unor resurse interioare, și așteptarea de motivatii exterioare, care să vină de la ceilalți (dependentul vine în lume cu dorința de a LUA, nu de a OFERI, de a AȘTEPTA, nu de a fi primul care FACE, dificultate în a se vedea ca mobil în lume, ca agent activ care operează în cadrul relațiilor, și își aduce propria contribuție)

Punctele forte ale tendinței de a fi independent ar fi exact opusul punctelor slabe ale tendinței de a fi dependent, cum ar fi: conturarea limitelor personale, o mai bună imagine de sine, și chiar a propriilor puncte forte, o stimă de sine ridicată, sau găsirea de motovații, resurse în interior. Punctele slabe ale acestei tendințe ar putea fi lipsa sau slaba conturare a empatiei, incapacitatea de a înțelege motvațiile celuilalt, și, în general, de a se pune în papuciii lui. Apoi, mândria mai mare care îl poate împiedica să ceară ajutor celuilalt, pentru că nu este conștient că ARE NEVOIE și de celălalt pentru a avea o relație sănătoasă, și nu apare ca un om disponibil celorlalți, ceea ce îi poate face pe unii din jur să acționeze prin evitarea lui.

Thursday, August 24, 2017

Cum m-am schimbat de când am devenit mamă (2)



 Cred că sunt o mamă normală, suficient de bună


Nu știu dacă aleg întotdeauna ce este mai bine PENTRU COPII. Nu pot fi altruistă mereu. Eu cred că fac ce este mai bine pentru ei, dar nu sunt sigură că reușesc cu adevărat asta, de fiecare dată.
Știu sigur, însă, că mă însoțește adesea o stare apăsătoare  că nu îi feresc de poluare, de exemplu, că nu le ofer acest drept elementar de a respira și ei un aer NORMAL. Apoi, ca greșeală care îmi mai apare în conștiință e că am dat prea repede dulce fetiței. Deși mă ascultă când suntem într-un supermarket și nu se tăvălește deloc și nici nu țipă că nu îi iau ceva. Se întâmplă cam așa ceva:
Ea își alege de pe raft ceva ce îi atrage atenția, un pachet de biscuiți să spunem.
Mi-l arată zâmbind.
Iar eu, tot zâmbind, și încercând să fiu cât mai reală, îi zic:
-Nu, mami, nu luăm ăia ... nu sunt buni.
Ea, zâmbind, se duce să pună pachetul la loc.
Mie, acest dialog îmi spune foarte multe. În primul rând, că ea are încredere în mine, în ce îi spun eu. Apoi, că ține la relația noastră, ea, în felul ei, se simte iubită, de mine. Un alt lucru care îmi confirmă asta, este felul în care vine la mine atunci când mă vede la grădi, când vin să o iau. Îi strălucesc ochii și fuge la mine repejor să o iau în brațe, apoi râdem amândouă nas în nas.





Starea de prezență a mamei: LUCRAREA cea mai de preț

S-au schimbat multe lucruri în bine… de când m-am căsătorit.
Anxietatea mea s-a mai potolit, în primul rând. Căsătoria e un cadru sigur, în care mă simt liniștită și în siguranță.
Apoi, m-am maturizat. Până în momentul măritișului, nu dădusem cu capul de multe din neajunsurile și imperfecțiunile țării în care trăiesc, și nici ale universului meu interior. În primul rând, multe umbre au ieșit la iveală, și mi-au îngreunat viața, trăirea de-a lungul zilei. A trebuit să învăț să le accept, să las să se integreze și ele în „aluatul” ăsta de om care sunt.  A trebuit să învăț să duc conflictul dintre a sta eu cu mine, și a sta cu copiii, 100% prezentă petru ei. O, Doamne, cred că asta  a fost cel mai greu și motivul cel mai frecvent pentru care am simțit furie. A trebuit să fac eforturi în acele momente, să mă CONCENTREZ PE PREZENT, și să mă IMPLIC TOATĂ în jocul cu ei, sau cu unul din ei. .. Azi înțeleg că acesta este cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva în viața asta, să învețe să stea și să FIE PREZENT. Acolo, în starea aceea, se vindecă parcă toate, și TRĂIEȘTI cel mai adevărat. Totodată, această sforțare bună m-a făcut să realizez cât de mult stăteam eu în trecut, și rumegam, inutil, bucăți de situații și replici, sau, lăsând anxietatea să mă cuprindă, făceam tot felul de scenarii de viitor.
Sigur că poți avea unele momente în zi când da, ÎȚI DAI VOIE să mai faci și unele inventare, deci să accesezi unele amintiri, să rememorezi unele situații, sau să faci unele planuri pe care ți le-ai dori pentru viitor. Dar, după ce ai terminat de făcut asta, back to PRESENT ! Doar în starea de prezență, poți fii atent la tine, la celălalt, la amănunte, la a nu uita să zici ceva. Doar așa te poți conecta cu adevărat la celălalt, la viață, și poți simți că trăiești plenar.  În acel moment al prezentului, omul poate atinge cea mai mare armonie de care e capabil la acel nivel al maturizării lui. Altfel, trec zilele, trec anii, și  intuitiv, cred că poți ajunge doar o mare minciună, o mască blocată în regretele trecutului și amărâtă că planurile de viitor nu se mai împlinesc.




Am învățat să fac pauze mici de la ceea ce fac. Nimic nu „arde” niciodată. Totul poate aștepta. Starea mea de bine (în sensul de prezență), însă, nu vreau să o las să aștepte. Ea trebuie să fie prioritară mereu mereu. De aceea, mai bine îmi propun să fac ceva anume, și accept toate activitățile la care spun, implicit „nu” în acea zi. Sunt minunate, abia aștept să le fac, dar, daca nu voi reuși azi, nu voi suferi. Am răbdare cu mine. Și timpul are răbdare cu mine. În aceste pauze mici pe care mi le iau, pot respira profund, pot face scurte exerciții fizice, sau doar o scurtă întoarcere în mine, să mă întreb „ce mai fac”. Mă mai iau „valurile”, și îmi zic „până nu termin X, nu mă odihnesc”, dar acum știu că nu e sănătos ce fac, și mă accept și aștept să îmi revin. Pauzele acestea mici îmi arată că nu lucrul pe care îl fac este cel mai important, ci eu, capacitatea mea de concentrare, adunarea mea înuntru și în afară, atenția pe care o proiectez și în afară și înăuntru, care sunt concomitente. Ceea ce mă ajută să nu mă pierd în „A FACE”, ci îmi amintesc că superior e „A FI”.  Toate lucrurile și mâncărurile mâncate în starea de prezență, în A FI, au gust mai bun. În plus, un alt avantaj este acela că nu mai ești așa obosit. Foarte mult timp mi-a luat să … SIMT ZIUA. Acel „Seize the Day” tare greu a fost pentru mine. E practic o ieșire din tine și în același timp o arătare a ta în fața lumii. A te oferi, pentru a primi, în același timp. Și asta presupune curaj. Ascultarea unui guguștiuc cu atenție, a motorului unei mașini, cu toată ființa, a acestor sunete cotidiene poate ajuta la exersarea stării în prezent. Dar și savurarea unei mâncări, bucătură cu bucătura. Simțirea efectului pe care îl au bucăturile asupra papilelor gustative.



Copiii mei m-au făcut mai Umană


S-a schimbat destul de mult, și în bine, raportarea mea la oameni. Am învățat să fiu mai apropiată de ei, și de durerile lor. Să fiu mai autentic umană. Și am învățat să fac asta, începând cu mine. Mi-am dat seama că, cu cât mai multe pretenții am, cu atât mă autoidentific cu o persoană dependentă, dar caut și să îmi asigur și nefericirea. Pentru că cine are pretenții, mereu va fi dezamăgit. Sănătos e să stai cât mai mult „la tine acasă”, înăuntru, să îți colorezi Universul tău interior. Și că, dorința asta „disperată” de a împărtăși, și de a avea un partener care „să simtă exact ce simți și tu” e un pic bolnăvicioasă, adică, cam egocentrică. Maturitatea psihologică și spirituală a început să înflorească când mi-am acceptat emoțiile, și am învățat să le susțin, să mă uit la ele, și să mă bucur eu cu mine. Asta nu înseamnă că nu am mai împărtășit, chiar și acest articol este ceea ce ofer eu oamenilor, însă s-a diminuat așteptarea ca celălalt să trăiască același entuziasm ca și mine. Sau aceeași tristețe. Cred că asta înseamnă și că mi-a crescut autonomia emoțională. Și de asta vorbesc și de maturitatea spirituală. Pentru că, cred că omul este făcut să ajungă la armonizarea tuturor celor dinuăuntru, la iubirea de sine și de ceilalți, desăvârșită. Iar iubirea nu presupune în niciun caz să aștepți ceva de la celălalt. Ci să oferi. Să oferi mereu, dintr-un rezervor plin, în care tu ți-ai crescut, ca într-o mică seră, sau grădină, sentimentele, convingerile, în care tu singur (ghidat de pilotul vocii intuiției)  îți manevrezi cum știi lucrurile, și în care tu singur ești responsabil de ele. Asta e cea dintâi preocupare a unui om, și cea care îl ajută să fie și un părinte adevărat.




Îmi iubesc copiii cu noblețe


Am învățat ce important e să fiu, ca om și ca mamă, calmă, senină, împăcată. Am învățat că, din această stare, le pot spune orice, și pot face orice cu copiii, și nu simt că aș greși ceva. Și că asta e și cel mai important pentru copii: să aibă un părinte disponibil, senin, în majoritatea timpului. Am învățat să îmi iubesc copiii cu noblețe. Dar am învățat și să îmi asum și să mă prezint așa imperfectă și cu limite în fața copiilor mei, chiar dacă încă îmi e inconfortabil. Am învățat ce dușmani mari îți pot fi graba, nemulțumirea, și condiționările „poți fii fericit doar dacă...”






Tuesday, August 15, 2017

Visul unei mame



Sunt obosită, dar încă mă simt în putere. Cred că mă simt așa pentru că am iubit azi. Am oferit iubire. Și e... nu știu cum, magic. În ciuda oboselii pe care o simte trupul, iubind, simți că prinzi puteri, și vrei să iubești și mai mult, să oferi și mai mult...

Mulțumesc, Cristina mea. Am un nod în gât, acum când scriu aceste rânduri, pentru că am blocată o Emoție mare mare care vrea să iasă și să își exprime energia... Este ... emoția care însoțește ceea ce mă face, de 2 ani și 4 luni, să mă numesc „mamă”, și să mă simt ca una. Datorită ție, am înțeles puterea pe care o poate avea dăruirea de sine. Datorită ție, fetiță frumoasă, am înțeles puțin mai mult și mai bine din iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Îmi simt inima Vie, plină de Emoții, datorită prezenței tale. Știi cât te iubesc, măi Fulg de Nea ? Știi că am o neliniște plăcută de fiecare dată când mă duc să te iau de la grădi ? Ca atunci când, adolescentă, mă duceam, îndrăgostită, și abia ținându-mi în frâu entuziasmul, la o întâlnire cu un puști...



Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu când mă gândesc la ce înseamnă să fii părinte, îmi vine în minte doar o mare mare responsabilitate. Preocuparea de a-ți împlini visurile de părinte bun, nu mi se pare opțională, pentru că, dezavantajul mare este că, cât tu închizi ochii și uiți să mai fii atent, să mai lucrezi cu tine, să te bizui nepăsător și ignorant pe „las că merge și așa!”, copilul crește, și învață și... ce nu ai vrea tu, poate să învețe. Și s-ar putea ca abia când ajunge școlar sau adolescent să te confrunți cu deformările pe care le-a pricinuit inconștiența ta cât erai în relație cu el în primii anișori.

Am un vis de mamă.
Un vis despre cum să ne purtăm noi, părinții, cu copiii noștri. Și cum, astfel, ei cresc și formează, împreună, o lume un pic mai bună. Nu îmi permit să visez prea departe, la comportamentul profesorilor sau educatorilor față de copiii noștri, mă limitez la părinți, pentru că totul, nu-i așa, începe cu ei.
Visez la o relație părinte-copil bazată pe seducție. O seducție de zi cu zi către tot ce știi tu, părinte mare și responsabil, că e bine să facă copilul tău, ca să crească mare și sănătos
În visul meu, copilul este sedus zi de zi de exemplul personal al părintelui. Aceștia râd zilnic, umăr la umăr, în hohote. Adesea, copilul și părintele stau ca doi oameni normali de vorbă pe o bancă, despre ... prezent. Despre vântul care bate. Despre culorile tricourile oamenilor. Despre frunzele care cad. Și fac asta mâncând o inghețată. Sau doar stând așa.
Mai visez o mamă care se poartă normal, căreia nu îi pasă de „gura lumii”, și își ascultă intuiția în orice situație în care se află implicată atât ea cât și copilul ei, și care nu interzice, și nici nu dă „ vreo pălmuță la fund”, nu inventează bau-bau-ri și alți monstruleți ca să știe copilul de frică. Nu forțează copilul cu nimic, și își cere iertare de fiecare dată când greșește. În această paradigmă, cei doi doar se bucură unul de prezența celuilalt, simțindu-se onorați pentru timpul pe care îl petrec împreună.

 În acest vis al meu, singura formă de autoritate este smerenia. Iar manifestarea ei este tăcerea și privirea mereu plină de înțelesuri. Visez că măreția părintelui constă doar în dragostea sa tainică și neclintită, și nu în decibelii tonului său, sau în numărul de reguli pe care le-a creat pentru copiii săi. Puterea sa ? Căldura brațelor sale mereu deschise și sinceritatea sa. Limbajul iubirii lor ? Jocul.
Nu-i așa că e frumos visul meu ? :)
Dar va rămâne pururi doar un vis, pentru că, nu-i așa, nicio mamă din lume nu poat fi atât de odihnită, atât de disponibilă, atât de ne-rănită emoțional, încât să se poarte altfel permanent cu copiii ei.
Și totuși ... e bine să visăm, ne întărim năzuințele.