Tuesday, August 15, 2017

Visul unei mame



Sunt obosită, dar încă mă simt în putere. Cred că mă simt așa pentru că am iubit azi. Am oferit iubire. Și e... nu știu cum, magic. În ciuda oboselii pe care o simte trupul, iubind, simți că prinzi puteri, și vrei să iubești și mai mult, să oferi și mai mult...

Mulțumesc, Cristina mea. Am un nod în gât, acum când scriu aceste rânduri, pentru că am blocată o Emoție mare mare care vrea să iasă și să își exprime energia... Este ... emoția care însoțește ceea ce mă face, de 2 ani și 4 luni, să mă numesc „mamă”, și să mă simt ca una. Datorită ție, am înțeles puterea pe care o poate avea dăruirea de sine. Datorită ție, fetiță frumoasă, am înțeles puțin mai mult și mai bine din iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Îmi simt inima Vie, plină de Emoții, datorită prezenței tale. Știi cât te iubesc, măi Fulg de Nea ? Știi că am o neliniște plăcută de fiecare dată când mă duc să te iau de la grădi ? Ca atunci când, adolescentă, mă duceam, îndrăgostită, și abia ținându-mi în frâu entuziasmul, la o întâlnire cu un puști...



Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu când mă gândesc la ce înseamnă să fii părinte, îmi vine în minte doar o mare mare responsabilitate. Preocuparea de a-ți împlini visurile de părinte bun, nu mi se pare opțională, pentru că, dezavantajul mare este că, cât tu închizi ochii și uiți să mai fii atent, să mai lucrezi cu tine, să te bizui nepăsător și ignorant pe „las că merge și așa!”, copilul crește, și învață și... ce nu ai vrea tu, poate să învețe. Și s-ar putea ca abia când ajunge școlar sau adolescent să te confrunți cu deformările pe care le-a pricinuit inconștiența ta cât erai în relație cu el în primii anișori.

Am un vis de mamă.
Un vis despre cum să ne purtăm noi, părinții, cu copiii noștri. Și cum, astfel, ei cresc și formează, împreună, o lume un pic mai bună. Nu îmi permit să visez prea departe, la comportamentul profesorilor sau educatorilor față de copiii noștri, mă limitez la părinți, pentru că totul, nu-i așa, începe cu ei.
Visez la o relație părinte-copil bazată pe seducție. O seducție de zi cu zi către tot ce știi tu, părinte mare și responsabil, că e bine să facă copilul tău, ca să crească mare și sănătos
În visul meu, copilul este sedus zi de zi de exemplul personal al părintelui. Aceștia râd zilnic, umăr la umăr, în hohote. Adesea, copilul și părintele stau ca doi oameni normali de vorbă pe o bancă, despre ... prezent. Despre vântul care bate. Despre culorile tricourile oamenilor. Despre frunzele care cad. Și fac asta mâncând o inghețată. Sau doar stând așa.
Mai visez o mamă care se poartă normal, căreia nu îi pasă de „gura lumii”, și își ascultă intuiția în orice situație în care se află implicată atât ea cât și copilul ei, și care nu interzice, și nici nu dă „ vreo pălmuță la fund”, nu inventează bau-bau-ri și alți monstruleți ca să știe copilul de frică. Nu forțează copilul cu nimic, și își cere iertare de fiecare dată când greșește. În această paradigmă, cei doi doar se bucură unul de prezența celuilalt, simțindu-se onorați pentru timpul pe care îl petrec împreună.

 În acest vis al meu, singura formă de autoritate este smerenia. Iar manifestarea ei este tăcerea și privirea mereu plină de înțelesuri. Visez că măreția părintelui constă doar în dragostea sa tainică și neclintită, și nu în decibelii tonului său, sau în numărul de reguli pe care le-a creat pentru copiii săi. Puterea sa ? Căldura brațelor sale mereu deschise și sinceritatea sa. Limbajul iubirii lor ? Jocul.
Nu-i așa că e frumos visul meu ? :)
Dar va rămâne pururi doar un vis, pentru că, nu-i așa, nicio mamă din lume nu poat fi atât de odihnită, atât de disponibilă, atât de ne-rănită emoțional, încât să se poarte altfel permanent cu copiii ei.
Și totuși ... e bine să visăm, ne întărim năzuințele.

Saturday, August 12, 2017

Prima scrisoare de dragoste către copiii mei


Dragii mei copii,

Vreau să vă spun că eu v-am adus pe lume ca să vă bucurați.
V-am adus pe lume din iubire și pentru a iubi.
V-am purtat cu mult drag timp de 9 luni în pântece, v-am mângâiat încă de când erați acolo, v-am proiectat imaginativ, și v-am așteptat, pe amândoi, cu mult entuziasm.
Vreau să știți că nu mai există niciun posibil frate sau soră mort/moartă înainte de a se naște nici înainte și nici după voi, până acum. Și așa ne dorim, și eu și tatăl vostru, să râmână cu ajutorul lui Dumnezeu. Să rămâneți doar voi copiii noștri, și să vă ajutăm să creșteți cum putem noi mai bine.
Îmi doresc să știți că până acum m-am folosit mult de existența voastră, și sunteți pentru mine sursă de inspirație și motive de a fi eu mai bună pe zi ce trece.
Vreau să vă fiu model. Model de viață trăită frumos și conștient. Model de iubire. Și chiar model de meserie.
Îmi doresc să mai știți, că, deși am fost de multe ori tentată să vă forțez, și atât eu cât și tatăl vostru am mai făcut-o, fie să vă îmbrăcați, să mâncați sau să vă punem scutecele când voi nu voiați, suntem determinați amândoi să nu mai facem asta. Vrem să vă respectăm ca pe niște ființe umane libere și demne ce sunteți. Și suntem dispuși să ne asumăm orice ar însemna asta.
Și eu și tatăl vostru am crescut mult în relație de când v-am născut și ne simțim mai maturi, și mai pregătiți să vă însoțim în această călătorie a vieții pe pământ cu fiecare zi.
Vă rog și pe voi, dragii mei, să nu forțați pe nimeni în viață, niciodată ! Tare rău face treaba aceasta, atât vouă, persoanei respective, și întregii relații. Va spun din proprie experiență, iubiții mei, că un om, oricâte ar citi și ar înțelege rațional, nu se poate schimba, decât atunci când e pregătit să facă asta. Și numai Dumnezeu știe lucrul acesta. Așa că, vă rog, fiți voi înșivă niște oameni iubitori, străduiți-vă să fiți niște oameni plăcuți, dar nu impuneți niciodată nimănui nimic. Dacă nu mai sunteți doriți într-un loc sau într-o relație, atunci, îndepărtați-vă ușor, fără să faceți vreo presiune, fără să dojeniți sau să cereți explicații.
Omul este ca un munte, dragii mei. Are zăcăminte neprețuite, dar are și crengi uscate. Are culmi înalte, dar are și văi adânci. Are șerpuiri line de râu, dar, uneori, sunt și mai bruște. O viață se chinuiește omul să se înțeleagă și să se cunoască pe sine, și tot nu reușește să o facă total. Așa că nu vă pierdeți din energie prea mult astfel. Oricum, lucrurile pe care le aveți de înțeles le veți înțelege întotdeauna la momentul potrivit, nu vă faceți griji !
Vreau să vă mai spun, iubiții mei iubiți, că nu îmi sunteți datori cu nimic. Tot ce am făcut și fac, toată grija pe care o am acum petru voi și va urma să o mai am, tot ce presupune creșterea unui copil în zilele noastre, recunosc că am făcut-o uneori și trăgând parcă de mine, dar din ce în ce mai mult o fac din dragoste. Simt tot mai mult ceea ce intuiam că voi trăi înainte să vă nasc: că este o onoare și un privilegiu să vă am ca musafiri și companioni pe acest drum al vieții. Îmi propun să nu vă fac vreodată să vă simțiți vinovați, pentru nimic. Nu uitați, nu îmi datorați nimic. Vă spun doar că inima mea îndrăgostită de voi și-ar dori mult să mă iubiți, ar fi cea mai mare răsplată și bucurie să rămânem o echipă până la sfârșitul vieții ăsteia părintești și după.

Cu iubire,
mama

Nu stim să intrăm în RELAȚII


Sunt atâtea subiecte pe care le consider „spumoase” la care mă gândesc zi de zi, și care apar fie din discuția cu un om, fie dintr-o scenă urmărită întâmplător pe stradă, ori au ca sursă o anume emoție sau o anume conștientizare. Și nu mă pasionează să scriu despre toate, pentru că nici nu cred că ar fi prea mult de scris. Mi  se derulează așa în minte, ca niște scene dintr-un film, și mă amuz sau mă întristez, după caz.

Dar, îmi vine nu numai să scriu, ci chiar să urlu într-o portavoce să mă audă toate cele 7 continente asta: NU ȘTIM SĂ FIM ÎNTR-O RELAȚIE. Indiferent de... gen, părinții pe care i-am avut, zodie, temperament, defecte sau calități, stil de viață. Parcă suntem cu toții pradă unui semi-autism frate cu nepăsarea.
Mai jos am notat câteva greșeli majore pe care le facem în cadrul „relațiilor (dați-mi voie să nu ofensez cuvântul „relație” descriind legăturile pe care le avem unii cu alții, și să pun cuvântul în ghilimele) le-am observat eu până acum în cadrul interacțiunuâilor umane.


1. Ne bazăm prea mult pe rolurile pe care le împlinim în societate

Fiecare dintre noi este și fiu sau fiică, nepot, soțul/soția sau partenerul cuiva, mamă sau ta, noră, cumnată, cumnat, unchi și așa mai departe. Aceste grade de rudenie există în urma unor, hai să le zicem, relaționări. O femeie a relaționat cu un bărbat și aceștia, au devenit, mama și tatăl meu. Apoi au mai făcut un copil, și acesta a devenit fratele sau sora mea. Bun, dar de aici până la mă pune acest cadru de oameni să semnez” încă din bebelușie contracte invizibile în care sunt obligată să mă port într-un anumit fel cu cei din jur, mi se pare o mare distanță. Cred că faptul că mamele și tații nu înțeleg că sunt doar niște „instrumente” prin care vin la viață alți oameni liberi cu dreptul de a trăi așa cum doresc, este motivul principal pentru care există atâtea conflicte între părinți și copii.

Faptul că am născut un copil sau doi sau mai mulți nu înseamnă că am dreptul să le cer ceva. Sau să îi oblig să îmi ofere ceva. Înseamnă doar că am primit motive în plus să mă bucur. Dacă nu primesc bucurie, împlinire, este numai și numai problema mea, și că trebuie să trec pe la vreo „benzinărie” (terapie ceva) să îmi umplu rezervorul de iubire.

Din cauza asta, din păcate, sunt mulți părinți sau soți, soții care se bizuie pe acest „titlu” câștigat, și nu depun efortul necesar pentru a intra în relație cu adevărat, vulnerabil, atent la nevoile tale și ale partenerului.



2. Nu vrem sau nu știm să fim vulnerabili

Vulnerabilitatea! Mare cuvânt ! Pentru mine, o relație autentică este ca un dans armonios dintre doi parteneri. Într-o relație vulnerabilă, fiecare știe să fie el însuși, să exprime ce simte, cum simte când celălalt are un anumit comportament. Într-o relație de vulnerabilitate, fiecare știe să se accepte pe sine așa cum e, și să îl accepte și pe celălalt, cu toate imperfecțiunile lui.

Din același motiv, și mamele, bunicile, soacrele sau toate femeile ceva mai în vârstă se simt cumva, datoare să dea sfaturi din înțelepciunea proprie, neînțelegând că adevărata înțelepciune înseamnă, uneori, să recunoști că cineva cu o vârstă mai mică decât a ta, a înțeles sau știe mai bine despre un anumit subiect.

Vulnerabilitate înseamnă și adaptare. Copiii sunt vulnerabili, și ei sunt și cei care știu să se și adapteze cel mai ușor oricărei persoane, oricăror situații. 
Să luăm exemplu de la ei ! Pentru ei nu contează titlurile, ei vorbesc cu oricine se raportează la ei cu respect, cu interes sincer. Ei zâmbesc și vorbesc despre ei oricărei persoane care vine spre ei fără judecată, povețe sau aere de superioritate. În sensul ăsta, să luăm exemplu de la copii !


Monday, August 7, 2017

Stima de sine scăzută și frica


Stima de sine și frica

Atât stima de sine scăzută, cât și frica mi-au adus neplăceri mari în viață.
Până mi-am dat seama că prețul plătit este mult prea mare, decât orice ar fi însemnat o schimbare.
Stima de sine foarte mică stă la baza lipsei identității. Practic, NU știi cine ești. Iată câteva din ravagiile pe care le face stima de sine mică, din experiența mea și sintetizat din cursuri de psihologie socială de la Facultatea de Psihologie:

-nu îți cunoști valorile, convingerile de viață, nu știi bine în ce crezi, te miști haotic prin viață
-îți e foarte greu să spui „nu” , nu o spui decât în cazuri foarte puține și atunci cu juma` de gură, de teamă să nu superi
- ai o vagă părere despre tine, și nu te-ai gândit vreodată să iei procesul ăsta în mâini cu responsabilitate și seriozitate, și în general, viața ta întreagă
-te întrebi permanent dacă ai făcut ceva greșit, și ce părere și-o fi făcut o anumită persoană despre tine, presupui, de regulă, că una negativă
-petreci prea mult timp tot analizând cuvintele altora, le iei personal, și interpretezi negativ majoritatea
-nu ai încredere în părerile tale, în intuițiile tale privind anumite situații, în filtrul tău de înțelegere în general
-nu ai încredere în oameni și în general, trăiești cu o oarecare ură pentru că ți-e frică de ei, deci nu prea te pricepi nici ce înseamnă o relație sănătoasă

Stima de sine scăzută este și foarte legată de frică. Doar cel care nu se cunoaște , și, în general care are tot felul de gânduri nasoale despre sine poate să simtă atâta frică ... de a fi, face, vorbi și, în general de acționa. Unii se și blochează într-o inacțiune tot din frica de a asuma ceva până la capăt.
Stima de sine scăzută și frica seamănă ca gaura făcută de iceberg în vaporul Titanic. Pentru că acest aspect psihologic și acest sentiment lovesc din plin ființa, exact în centrul ei, și după, urmează, o năruire, o prăbușire treptată a întregii ființe, începând cu imaginea de sine. E rău, rău tare și oamenii ăștia suferă tare mult.
Dacă te recunoști într-una sau mai multe trăsături, ai o stimă de sine cu probleme, care îți cauzează necazuri. 
Vreau să îți spun acum că TU ești mai mult decât frica ta. Ești mai mult decât ceea ce îți șoptește stima de sine scăzută de fiecare dată când ai de luat o decizie sau de acționat.  În fiecare dintre noi, există niște „supape” sau colăcei de salvare ca în Titanic. Putem face rost de curaj și porni procesul de re-construcție a ființei. Ne putem găsi puterea personală, ne putem recâștiga încrederea și credința în Curaj, Iubire și putem avea vieți frumoase, împlinite, iar asta ne va reda puterea de a crește copii curajoși și iubitori.

Thursday, August 3, 2017

Cum m-am schimbat de când au apărut copiii (partea I)




Sunt pur și simplu alt om de când am născut-o pe Cristina.
M-am schimbat și fizic (am câteva kg. în plus și o coafură total diferită), dar, mai ales, sufletește.

În primul rând, am mult mai multă încredere în mine. În alegerile mele, mărunte sau mărunțele de ceas de ceas. Pentru asta mi-a trebuit mult, căci sufăr de conflicte interioare intense (bătălii între emisfera stângă și cea dreaptă), de perfecționism (oai, ce bătaie de cap mi-a dat ăsta, în rolul de mamă) și de blocaj în inacțiune, când nu pot asuma nicio decizie ( să spăl vase sau să fac curat în cameră? Să fac x sau y ? însoțite de stări de anxietate). Azi am ajuns să cred că am cea mai potriviă și necesară viață pentru a deveni cine am fost chemată să fiu și nu mă mai îndoiesc de asta ca altădată ! O viață potrivită pentru a-mi armoniza contrariile. Pentru a accepta ceea ce mi se părea de neacceptat la mine. Pentru a cunoaște ceea ce nu cunoșteam despre mine.

În al doilea rând, am învățat să prețuiesc lucrurile mărunte. Cred că nicio experiență nu te învață mai bine chestia asta, ca maternitatea.
Să prețuiesc, pur și simplu, mâncarea pe care o mănânc. Fiecare bucățică. Patul în care dorm, covorul pe care calc. Sincer, nu e literatura ce scriu, e pura realitate. Să calc pe covor și să îmi zic: „Ce covor mișto ne-am luat ! Ce fain se simte sub picior!” Ceea ce nu aș fi făcut înainte. Din punctul ăsta de vedere, eram o insensibilă la lucrurile din jur. Nu știam să le apreciez, și da, le luam așa, gratuit.
Somnul, (mai ales cel de prânz), masajul, respirația profundă, băile calde au fost, alături de cafea, activitățile care m-au ajutat foarte mult să mă „resetez”, să îmi găsesc puterea interioară, să îmi umplu rezervorul cu iubire.

În al treilea rând, am înțeles mult mai bine lucruri legate de spiritualitate, de relația cu Dumnezeu, pe care, până atunci, le înțelegeam doar teoretic. De exemplu, am înțeles chiar azi că „Doamne, miluiește!” spus așa des în Biserica Ortodoxă nu este deloc o milogeală, ci este rugămintea foarte conștientă a unui om liber și demn către un Dumnezeu liber și demn. Am înțeles mai ales modul dezinteresat și total în care ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

Apoi, foarte important pentru mine a fost că am învățat să îmi ascult și să mă încred mai mult în intuiție, ghidul natural și cel mai de preț al ființei mle, cel care îmi aduce echilibru și pace. Desigur că nu exclud, ba chiar am început să mă informez și să învăț mai multe despre om, despre psihicul lui și diverse teorii legat de funcționarea acestuia, dar ființa funcționează cel mai bine cu toate integrate. Știu sigur că un om bolnav psihologic nu poate fi un om sănătos spiritual. Se poate doar amăgi și chinui.

Am învățat să mă iubesc mai mult pe mine, să fiu atentă și să am răbdare să îmi ascult dialogul interior.

Am învățat să disting propriile proiecții de realitate.

Am învățat pur și simplu să îmi iau viața în mâini, și să fiu eu șefa propriilor acțiuni.

Am spus conștient: „iartă-mă, am greșit!”

Am învățat să văd în multe din necazurile, mici și mari de peste zi, în blocajele și conflictele interioare semnificațiile lor și că au fost pentru că pur și simplu nu le-am putut evita, pentru ca așa eram atunci, și că toate spuneau ceva despre mine, și că am nevoie să aflu ce anume spuneau treptat, cu răbdare. Eu, nu altcineva.

Am învățat că oricine este în viața mea este ca să mă învețe ceva, să îl învăț eu. În orice caz, nicio întâlnire nu e pură întâmplare, mereu e o semnificație dincolo de ea. Fie am de învățat ceva despre compasiune, fie despre dragoste, dar cel mai des în ultima vreme, despre acceptare. Acceptarea diferențelor, și că am nevoie să fiu mereu „trează” și pe poziție, încrezătoare în mine și în forța mea interioară,.

Și, nu în ultimul rând, am învățat multe de la micuții mei copii. Sincer, am învățat atâtea de la Cristina mea...
Am învățat să respect. Am trecut de la a o implora să mănânce, până în ziua de azi, la a arunca mâncare imediat ce ea întoarce capul și zice „nu vleau”.
 Am învățat să respect, și să analizez un pic motivațiile pentru care cineva se comportă într-un fel, în loc să reacționez cum îmi „vine”. Am văzut că pot să observ doar gândul, și îndemnul lui, care vine din amigdala, dar să nu fac ce spune, conștientă că nu mă reprezintă cu adevărat. Am învățat și să mă iert dacă mai greșesc, și am greși de atâtea ori față de soțul și copiii mei.

Am învățat să văd lumea prin ochii altcuiva, fără să renunț la mine, și să îmi permit doar să FIU alături de copilul meu. Prezența conștientă, privirea în ochi, le-am exersat de sute de ori cu fetița mea, și de aceea cred, noi două suntem tare apropiate, și vom avea o legătură indestructibilă pe viață, și poate chiar dincolo de ea, cu bunăvoința lui Dumnezeu. Și știu că și micuța mea simte asta.

Pentru că Cristina este primul copil, am o dragoste mare, specială, fragilă și puternică în același timp. Dar mă las tot mai cucerită și de bebelușul meu băiat care e un ambițios, un puternic, și un sensibil în același timp. Ei sunt doar MOTIVE în PLUS să lucrez la mine și mai abitir. Acum știu sigur că, dacă vreau să crească sănătoși psihologic și spiritual, am nevoie ca eu, mama, să fiu cât mai sănătoasă psihologic, să fac și ale mele, să am încredere că și alții îi pot iubi, în felul lor (soțul, bunicii, mătușa, educatoarea etc.), și să mă încred în Dumnezeu care îi va ghida către o viață în care să culeagă florile bucuriei și ale împlinirii sufletești.

Am „luptat” cu oboseala, perfecționismul și obsesiile lui, abuzurile și rănile personale, și până acum, pot exclama mulțumită : „M-am descurcat !”

Așa că, până acum, nu am decât motive să le MULȚUMESC copilașilor mei !


Mămici, stați acasă cât mai mult cu copiii ! Fiți acolo pentru ei !



Atmosfera cel mai des intâlnită în prima familie (așa cum o percepi tu) va dainui în cerul tău interior aproape toată viața (și chiar când vei face eforturi de schimbare, ea te va „lupta” toată viața). Și de aceea, instinctiv și inconștient, de cele mai multe ori, vei încerca sa o readuci în fiecare context social în care te vei afla, în fiecare interacțiune. De aceea, statul acasă înainte de a naște și după ce am născut (2 ani cu primul copil, și vreo 8 luni vreau să stau -exclusiv- cu cel de-al doilea), în total mai bine de 3 ani, m-a ajutat să îmi ofer timpul necesar pentru mă pot introspecta, și astfel, să mă cunosc mai bine. Mi-am alcătuit un mai bun și mai performant aparat interior cu care pot face fată mai eficient vieții, lumii.
Dacă ar fi să recomand o anumită muncă pentru femeie, aș recomanda prestarea de munci ușoare pentru femeie, tocmai pentru a-si găsi în interiorul ei tocmai această autentică menire de mamă, dar și adevărata feminitate.
Important este ceea ce devii prin ceea ce faci și nu ceea ce faci să devnă ceea ce ești. Sesizezi diferența ?
Cred că, în Înțelepciunea Lui, Dumnezeu a ingaduit și nașterea copiilor, ca să am, în continuare, mai mult răgaz de a sta acasă, de a sta cu mine, de a-mi cunoaște limitele, de a-mi vedea rănile prin provocările nevoite ale soțului și ale copiilor. Acesta este planul lui si așezarea în planul lui aduce atâta pace. Îmi par ca doua cercuri suprapuse voia mea și voia Domnului. Și am început sa simt când nu respect puțin suprapunerea, și îmi așez cercul (voința de -mi duce ziua) mai la stânga sau mai la dreapta sau mai sus sau mai jos. E minunat cum, în aceasta suprapnere de cercuri, nu îmi este, de fapt, incalcata nici libertatea, nici gândirea, nici existența personala, se manifesta doar varianta cea mai buna a persoanei mele.

 

Wednesday, August 2, 2017

Suntem foarte diferiti... So What ?

Neurologia, psihobiologia, neurobiologia sunt stiinte noi care pun accent pe structura creierului, si arata ca fiecare om poate avea o influenta mai mare de la o parte a creierului, stanga sau dreapta.
De exemplu, mie imi este foarte clar acum, ca atunci cand discutam despre un anumit subiect, eu cu sotul meu, el priveste un anumit aspect pe care il faramiteaza mental in particule mici si mai mici, iar eu vad tabloul de ansamblu, de regula.
Ce este minunat, e ca ni se intampla si sa ajungem la aceleasi pareri, desi o luam pe cai diferite: eu pe cea a intuitiei, el prin logica. Eu sunt mai creativa, el opereaza in viata raportandu-se la reguli metodice. El are aptitudini numerice, eu vad lumea prin imagini, metafore si forme tridimensionale. El isi explica viata rationand foarte mult, eu folosind foarte mult imaginatia. El e mai intelectual, eu mai senzitiva. Diferente peste diferente, descoperite de-a lungul timpului. Ne-a venit sa ne despartim de zeci de ori pentru ca ni se parea ca diferentele sunt prea greu de suportat, dar ce sa vezi ?
Eu mi-am dat seama ca daca vreau cu tot dinadinsul sa invat sa iubesc atunci nu am decat sa imi largesc si mai mult inima, psihicul, cum vreti spuneti-i, ca sa echilibrez aceste diferente si sa le accept. Si ca nu voi gasi in alta parte alte situatii mai simple conjugale. Caci eu sunt cea care trebuie sa invete sa iubeasca. Eu si numai eu sunt cea pe care o vreau sa o schimb. Nu pe sotul sau copiii mei. Nu lumea. Ci doar pe mine.