1.
Nici un moment de neatenție nu rămâne ne-taxat
De
când a învățat să meargă copilul, nu mai pot lăsa nimic „la
întâmplare”. Niciun pahar cu apă, nici o ceașcă de cafea sau
ceai. Toate vor fi vărsate în scurt timp, sau explorate cumva și
vor sfârși așa cum nu îmi doresc. Este nevoie de atentie si o
gândire permanentă legată de ceea ce fac și unde așez lucrurile
„pentru adulți” .
2.
Nevoile mele versus nevoile lor. Timpul meu versus timpul lor cu mine
Aceasta
este, cred, problema cea mai solicitantă. De când s-a nascut C. mă
straduiesc sa fac compromisuri, în sensul bun. Și de multe ori îmi
iese. Adică, mă străduiesc să găsesc soluții ca să îmbin
satisfacerea propriilor nevoi cu satisfacerea alor ei. De exemplu,
vreau să fac niste exerciții fizice. Le pot face liniștită,
numărând clar și răspicat și, astfel, îmbiind-o și pe ea să
numere sau chiar să facă, stângace, cum știe ea, ce fac și eu.
Ideea
e ca ea vrea, mereu, să stau mai mult cu ea decat am eu energie si
dorintă, si așa apar conflictele interioare, nervii, frustrările…
Nu contează frumusețea de activitate pe care abia am făcut-o, nu
îți dau nicio pauză mami, pare să îmi spună de multe ori...
Și, de cele mai multe ori, iau din „save battery” pentru ea,
cedând în favoarea ei. Cine mai zice că nu trebuie să faci
sacrificii pentru propriul copil, cred că mai are de meditat sau nu
are copii. Eu sunt genul de mamă chiar „egoistă” și, dacă se
găsește ocazia, mă mai duc și la o nuntă, și la o plimbare, sau
un coafor. Dar cred că a avea copii presupune sacrificii de când
aflii că porți un copil în pântece.
3.
Dependența și narcisismul
Orice
copil are, cel puțin până la vârsta de 5-6 ani, aceste trăsături clare: este dependent și narcisist. Cel
puțin până la 3 ani, sunt foarte vizibile și pot deveni chiar
supărătoare dacă stai 12 h/ 24 doar tu cu copilul.
Dependența
se manifestă prin plângăceli și gudureli atunci când se
plictiseste, prin sufocarea aproape cu prezența lui,
transformându-se pe la 2 ani, în umbra ta. Mamele stiu bine că
nici la toaletă nu ar fi lipsite de micuta lor umbră, dacă nu ar
inchide ușa (în spatele căreia se aud adesea bătăi în ușă,
plâns, sau strigarea „mamiiii!!!”).
Daca
nu inițiezi tu o activitate, rămân parcă agățați de tine, până
propui tu ceva (exista si momente când se joacă singuri, dar sunt
mai rare pana la 2 ani si de scurtă durată). Practic, trebuie să
fii la dispozitia lor permanent.
O
altă mare provocare pentru mine este ce să fac cu dorințele
copilului de a face tot ceea ce fac și eu (să stea la laptop, să
se uite la Tv, să se uite în cartea pe care o răsfoiesc eu etc.)
Narcisismul
este ceea ce îl face pe copil să creadă că i se cuvine totul. Că
poate să se urce pe spatele tău și să te călărească oricât
fără să simți vreo durere, să fii mereu disponibil, fiindcă tu
nu esti acolo decât o prelungire a ființei lui, nu?!
4.
Strâns și curățat permanent
Fiecare
activitate educatională, fiecare masă pe care o mănâncă singură
de la vârsta de 1 an, fiecare jucărie sau material educativ folosit
are … consecințele lui. Ori e lăsat aiurea prin casă, ori
presupune chestii de adunat și pus la loc. Nu de alta, dar ca să nu
se transforme casa intr-o cocină, cineva trebuie să strângă
de fiecare dată după copil. Cum nu avem bonă și nici femeie de
serviciu sau altă persoană care să ne ajute, eu sunt cea care fac
„genuflexiuni” si „flotări” si tot felul de intinderi in
activitatea de strâns și curățat. Și nu am disponibilitatea acestor „exerciții” tot timpul ...
5.
Diferența mare intre eu cu mine și eu cu copiii
Diferența
între ceea ce sunt când sunt doar eu cu mine și ceea ce sunt când
sunt și cu ei e ca diferența de fus orar între România și
America.
Când
sunt singură, „mănânc” pasaje întregi din cărți în care mă
regăsesc și le consider folositoare pentru perioada în care sunt
eu atunci (psihologie, religie, dezvoltare personală). Având un
temperament mai mult intravert, imi place să meditez un pic, să
scriu, dacă simt, ceea ce provoacă în mine acele pasaje. Mă bucur
de plimbări singură pe jos sau de odihnă. Este, evident, mult mai
simplu și mai odihnitor psihic, lipsită fiind de acea stare de
vigilență-tensiune, la care, probabil, încă mi-e greu să renunț
pe deplin. Poate când vor mai crește copiii…?
6.
Dorințele si asteptările mele inalte referitoare la copilăria lor
După
ce s-a născut primul copil, o mulțime de așteptări, dorințe și
fantasme legate de „copilăria perfectă” începuseră să mă
bântuiască.
Astăzi,
sunt mai realistă și mai împăcată cu ceea ce ESTE deja, cu ceea
ce AM deocamdată să le oferim copiilor eu și soțul meu. Dar,
uneori, mă mai încearcă dureros fantasma că am locui la casă, cu
o curte mare în care să alerge în voie, să se cațere, cu prispă
și cu leagăn în care să ne dăm zilnic și să râdem, cu o
grădină în care să ne plimbăm, să cultivăm legume și să
numim flori, cu mulți prieteni cu copii dornici să cunoască alți
copii și să socializeze cu ei… Un loc lipsit de poluare și unde
tehnologia este redusă la minim. Un loc în care învățăm să
creștem sănătos și să devenim oameni întregi.
7.
Respectarea libertății și a voinței copilului
M-am
„lovit” și eu, ca orice mamă, cred, de acea ispită a puterii
pe care mi-o conferea statutul de adult și părinte. Eu sunt
adultul- tu ești copilul, deci: eu știu mai bine, faci ce spun eu, mănânci ce îți
pun în față, te joci cum și cu ce îți propun eu. Ideea e că
această gândire nu este chiar așa rea în sine, ba chiar te-ar
salva de multă bătaie de cap, dacă ar fi și la fel de ușor de
pus în practică…
Este
adevărat că eu, adultul, am trăit mai mulți ani pe acest pământ
și deci, am mai multă experiență. Copilul ar putea să evite
multe lovituri (de orice fel) dacă m-ar asculta. PROBLEMA e
că… tot ce vrea mai mult și mai mult copilul meu, în esență,
și fiecare om de pe această planetă este să se simtă LIBER, deci
pentru asta, are nevoie să simtă că i se respectă acest dar pe
care, intuitiv, îl prețuieste mai mult decât orice: libertatea. Și
știm că nici chiar Dumnezeu nu își permite să încalce această
libertate.
Sigur
că îl sfătuiești, sigur că îl mai tragi de o mânecă, sigur că
mai ridici tonul, dar… am învățat lecția asta: dă-i impresia
generală că este liber. Învață-l și lasă-l să aleagă, pe cât
posibil !
