Sunday, September 23, 2018

Dragă mămică, ai simțit vreodată dorința de a te clona ?

Creșterea copiilor mă obligă, aproape, să să îmi cunosc limitele, să devin un mai bun coordonator, să am grijă de mine și să îmi umplu sacii cu „nectar” personal, ca să am de unde să le dau și lor.

Știu acum bine ce se întâmplă când eu nu sunt „plină” pe dinăuntru. Mă întristez. Și efectiv nu pot ieși din starea asta de tristețe până nu fac ceva doar pentru mine. Fie o baie caldă în liniște, fie să stau la scris nederanjată, fie să beau o cafea, limonadă  sau să mă plimb etc. într-un parc, singură. Să mă reconectez cu mine.



Îi iubesc mult și empatizez atât de mult cu ei, încât le „simt” practic nevoile lor emoționale permanent. Sunt mereu cu sufletul conectat cu al lor și identific cu ușurință ce ar avea nevoie într-o anumită situație. Pe de-o parte, aș vrea să stau numai cu ei, să fac toate activitățile posibile împreună, pe de alta, am nevoie să mă conectez și cu adulți, să muncesc și să câștig banii mei, să scriu și altele ce fac parte din viața de adult...
 Deja am planul B făcut cu ei, în sensul că am sacii de activități gândiți sau încercați cu ei în trecut și care știu sigur că le plac. Printre ele se numără:

- baie împreună cu multe jucării și bule (îi țin și o oră uneori)
- plastilină ( nu o refuză niciodată Cristina)
- jocul cu cuburi (faci un castel din cuburi și strănuți, și cuburile cad, apoi iar alcătuiești jocul)
- cărți
- lego

Acesea sunt principalele activități și nerefuzate de regulă. Le mai pun și desene sau cântecele la laptop, pe care chiar și Andrei, (1 an jumate) a început deja să le fredoneze :)
Mi-am dat seama că creșterea/educarea copiilor este o valoare importantă pentru mine. Și de aceea am și acest perfecționism în ceea ce îi privește. Deși știu foarte bine că ei au nevoie și e OK să stea și cu alte persoane. Știu că nu sunt mereu necesară, sunt doar foarte foarte conștientă de responsabilitatea pe care o am ca mamă.

Copiii ( ma refer in special la cei 1-4 ani) nu au facultatea de a ne acorda circumstante atenuante. Foarte greu sau e aproape imposibil sa il inveti empatia in perioada asta (din cauza egocentrismului), dar specialistii spun sa incerci. Motivatia " nu lovim pentru ca o sa il doara. Mai tii minte cum te a durut pe tine atunci...?"sau " nu mai fa x ca se vor supara mami si tati lui" pot functiona la un anumit nivel ( dar despre asta, in alt text).



Cu cat aflu cate am de facut ca parinte pentru a ajuta copilul sa isi creeze un creier integrat, pe masura ce ei cresc, si isi dezvolta propriile personalitati, cu lucruri care le plac si pe care le resping, cu lucruri la care zic " nu" si lucruri la care zic " da", solicitarea mi se pare din ce in ce mai mare ( in special din cauza dependentei lor emotionale). Chiar din ce in ce mai mare. Nu de putine ori m- am simtit efectiv neputiincioasa pentru ca stiam si cu mintea si cu inima ce am de facut, dar nu ma puteam clinti, efectiv, in directia respectiva ( nu am MEREU chef de joaca, cand au si ei). Ei oricum sunt mult mai bine decat am fost eu cand eram copil.

Eu cred că „carul” la care se inhama cei care vor sa faca copii este si plin de bucurii de nepretuit, de succese interioare, personale fantastice, dar si de multa tensiune, durere, frustrare, toate datorate solicitarilor neobosite care vin din partea celor foarte mici ce nu te iarta. Pe langa asta, sunt si frictiunile inerente dintre parteneri, care poate nu sunt asezati bine in creuzetul relatiei lor. Până invata bine vulnerabilitatea, autocontrolul, comunicarea asertiva, legile oglindirii ( ingrediente elementare pentru supa iubirii in relatii de cuplu, dupa parerea mea), până se cunosc unul pe altul si pe sine si ies din tara lui " Eu", pot trece ani sau zeci de ani chiar pentru a fi un exemplu adecvat de relatie functionala pentru copiii nostri.

Dorurile mele personale aproape ca nu mai conteaza, si pe nesimtite, par că se linistesc de tot pana la disparitie, sub ingrijorarile cotidiene mici si mari ale vietii de familie...

Dumnezeu sa ne ajute sa facem lucrurile cat de bine putem si sa ne ierte cand nu ne ies asa cum ar trebui !

Thursday, June 7, 2018

Tu cât știi despre potențialul de dezvoltare al copilului tău ?

Copilul are un potențial de dezvoltare ce are nevoie să fie valorificat de către cei care îl cresc. Dacă îl ții în brațe când îi este frică de exemplu, poate face odiferență, și poate fi vorba de una mare în modul de dezvoltare a stimei și a încrederii în sine. Cumva, fiecare ființă umană are într-o „cutiuță” și așteptările sale înnăscute legate de modul în care are nevoie să fie iubit. Dar acestea, așa ne-a fost dat să fie, trebuie înțelese de părinte și împlinite tot cu ajutorul lui ! El, copilul, le intuiește, însă nu știe, cel puțin până în preadolescență, când începe stadiul operațiilor concrete, să le articuleze. Atunci, o mamă inteligentă, cu bun simț al observației și cu empatie față de copil își poate da seama care sunt acestea, și îi poate comunica și tatălui sau celorlalți membri ai familiei.



În cazul meu. Cristina se potolește din orice își dorește și plâns dacă îi vorbești cu calm (dar neprefăcut- simte detașarea din vorbă, dacă nu este, nu funcționează), și dacă o mângâi. Pentru ea, funcționează cuvintele și mângâierile. Cumva, este și influența mea asupra ei, căci și eu am ca limbaj principal de iubire cuvintele, declarațiile. Este destul de întreprinzătoare, deloc timidă, și adoră să fie în centrul atenției, și să dea comenzi. Pentru ea, deci, este important să fii un pic smerit și să o lași să își dezvolte latura asta ce cred că e binevenită într-o personalitate, dacă este bine gândită și contextualizată.
Pe de altă parte, este destul de reticentă în a mânca de când am început diversificarea. Crina Coliban explică asta prin eticheta pe care le-o atribuie acestui tip de mâncăcioși: „late bloomer”. Și astăzi, din ciorbă elimină riguros multe din legume, păstrând doar cărnița și zeama curată !!




Andrei este mult mai entuziast în ceea ce privește mâncarea, și parcă mai easy-going, mai rezilient. Slăbiciunea lui este (deși este foarte mic și e un pic cam devreme să fac  caracterizări definitive) furia. Când ceva I-o declanșează, ( de obicei interdicțiile), se întinde pe jos, dă din picioare, sau se lasă pe spate, în semn de renunțare la orice … Cristina nu plângea și nici nu se supăra așa. Plânge cu ochii la cineva să o ia în brațe, să o mângâie, niciodată deznădăjduit, ci mai degrabă se descifra ceva senzație de nedreptate acolo. Andrei plânge deznădăjduit dar asumat. Adică plânsul lui e mai în el, așa, și nu ca să fie văzut.
Cam astea ar fi observațiile mele de mamă legate de aceste aspecte. A devenit clar pentru mine 100% că fiecare copil se naște cu o zestre unică, cu o moștenire unică atât emoțională, cât și mentală, imperfectă, ca și a noastră a părinților. Și ce putem face este să acceptăm asta, și să mai îndreptăm pe ici pe colo, atât cât putem face în această viață.


Mai jos, vă las o mică parte din corespondența mea cu o prietenă dragă și unul din ghizii mei umani în acest travaliu frumos al mămiciei dar și în construcția traseului meu de psiholog, doamna Ana Muntean:

Bună ziua,

As vrea sa formulez o intrebare pe care tu sigur o vei intelege pe deplin.
E legata de dezvoltarea copilului.
Daca dezvoltarea psihologica a copilului are treptele ei (varsta de  cateva luni cu caracteristicile ei, de 2 ani cu dificultatile lui,de 3 cu isteriile lui samd), atunci, unde si cum se mai vede specificitatea genelor si mediului acelui copil,in comparatie cu ale altor copii ? Mai pe scurt, daca la 3 ani, cam toti copiii tind sa fie isterici, sa faca tantrumuri, cum se mai deosebeste un copil crescut cu atasament securizant de unul cu atasament insecurizant ?
Sper ca ai inteles exact curiozitatea mea.
Multumesc.

Dragă Ioana,

Recunoastem specificul copilului (mostenit si invatat) din modul in care se manifesta. In vreme ce este normal ca un copil de trei ani sa fie negativist, incapatanat, etc., altfel se manifesta un copil care mosteneste un temperament flegmatic si altfel un sangvin; in ceea ce priveste atasamentul ( combinatie de biologie si invatare) care se manifesta doar in situatii de stress, modul si forta manifestarilor depind de tipul de atasament; un copil ce se simte securizat nu va face niciodata crize de tantrum cu urlete, aruncat pe jos, lovit, etc.  ci va plange si va cauta proximitatea figurii de atasament; un atasament ambivalent, da, va face crize; etc.
Sper ca m-am facut inteleasa. Fiecare copil e diferit atat prin gene cat si prin influentele mediului; pana si gemenii monozigoti difera; lucrurile sunt si mai complicate cand ne gandim ca crescuti in acelasi mediu, doi copii vor diferi totusi foarte tare (aici intervine o alta regula, la care trebuie meditat: in aparent acelasi mediu, fiecare isi construieste propriul mediu). Asadar specificul nivelurilor de dezvoltare este o medie descrisa de stiinta dar fiecare individ se distanteaza de ea in functie de fenotip (realizarea genotipului prin experientele de viata traite de individ).
Nu stiu cat de clar am raspuns...
Cu bine,
ana muntean

Saturday, May 5, 2018

Dragă mămică, există speranță și după depresie !

Dragă mămică,

Când ai sufletul bolnav, nu poți simți gustul nici unei activități.
Toate gusturile lucrurilor sunt bune, dacă fondul, adică inima, sunt liniștite, dacă respirația este bună, dacă trupul cooperează.
Și invers, când inima e sănătoasă e ca o chitară acordată, sau ca un arcuș bun, care poate cânta pe orice linie melodică. Mintea poate sta în prezent, și se poate bucura să ofere și să primească. Dacă sufletul e sănătos, poți zâmbi, te poți juca, poți trăi. Nu-i așa ?



Dar ce te faci atunci când, ai copii, și nu te mai simți în stare de a fi mamă? Când depresia bate la ușă și nu te mai poți bucura de viață și de tot ce le-a oferit ?

În primul rând, este bine să te folosești cât de mult de ceea ce ai deja. Copiii sunt ei înșiși niște „antidepresive cu ochi”. Sunt veseli, nu țin ranchiună ca noi, sunt foarte sinceri și autentici. Prezența lor ne poate ajuta în sine, așa cum te ajută o plimbare printr-un parc înverzit sau printr-o pădure, de-a lungul unui râu. Privește-i, doar, nu-ți propune nimic serios, doar fii acolo. Privește-i. Ia un cub în mână, așează-l peste alt cub. Forțează-te puțin. NU te însingura! Niciodată!



Roagă pe altcineva să se ocupe de treburile gospodărești
în acele momente/zile. Nu va muri nimeni dacă îți amâni puțin treburile casnice.

Fă ceva ce îți place foarte mult. Scrie. Dansează. Ascultă o melodie care îți place foarte mult pe YouTube. Întâlnește-te cu un om drag. Pictează ceva, orice, aiurea. Îmbracă-te frumos și plimbă-te prin natură. Vezi un film frumos, o comedie. În vindecarea depresiei și altor boli psihice, astfel de activități se numesc „terapie ocupațională” și sunt foarte recomandate de către specialiști, căci antrenează mult acele zone din creier responsabile cu buna-dispoziție.


Recomand cu insistență chiar și înainte de a ajunge la stările depresive, este să intri în relație și nu să te izolezi. Îmi doresc tare mult ca părinții să nu mai primească copiii ca pe niște „lucruri” dragi, într-adevăr, dar de care „trebuie să ai grijă” și pentru care trebuie să fii perfect. Iar dacă nu ești, ai clacat, și ești cel mai vinovat și meriți să fii pedepsit. Cel mai probabil, ai păstrat aceste gânduri încă din copilărie. Aceștia sunt „mugurii” depresiei.  Nu îi lăsa să înflorească !

Vorbește, vorbește, vorbește
. Zi ce te doare. Nu contează așa mult dacă cel de lângă tine este foarte deschis sau dacă are cunoștințe de psihologie, dacă este cineva drag, cu siguranță îi va păsa de ce ți se întâmplă. Îți spun din experiență că am avut și eu prejudecata asta, și bine nu mi-a fost. Un om care te iubește, e drept, în felul lui, va fi interesat de ceea ce ți se întâmplă și va încerca sincer, nu interesat (ca poate un terapeut), să te înțeleagă. În plus, este un exercițiu în primul rând pentru tine faptul că ai pus în cuvinte durerea. dacă nu ai prejudecăți, ai putea încerca și o ședință cu un coach sau psihoterapeut.


Orice ai face, încearcă să nu îți pierzi speranța ! Viața TREBUIE să aibă și momente mai „amare”, încearcă să accepți asta. O mare durere ne vine și din faptul că ne luptăm, rezistăm durerii, în loc să O TRĂIM, și să o lăsăm să facă parte din viață. Suferința are rolul ei foarte important, și este o formă de emoție complexă care, odată îndepărtată „coaja” ei dură, ascunde un fruct foarte zemos și delicios.

O să îți dau un citat al unui mare scriitor, Mihail Bulgakov:

„Toate sunt trecătoare. Chinuri, suferințe, vărsări de sânge, molimă, foamete. Paloșul va pieri, dar stelele de pe cer vor dăinui și atunci când jos, pe pământ, nu va mai rămâne nici măcar umbra noastră sau a înfăptuirilor noastre. Nu se află nimeni pe fața pământului care să n-o știe. ”


Cu drag,
Ioana



Thursday, April 26, 2018

Când copiii nu-s acasă ... sunt în inima mea !


Cristina, fetița mea cea mare, este plecată de ieri la bunicii ei.
Andrei este cu bona în parc.
Casa este goală. Jucării împrăștiate în camera mare, firimituri încă prezente pe masa din bucătărie, și o mulțime de lucruri ce stau ca pișcoțelele ce așteaptă să fie mâncate în mintea mea, lucruri pe care vreau să le finalizez sau pe care să le încep o dată.
Mă hotărăsc să le aștern pe hârtie, mai întâi. Am experiență cu scrisul, știu că asta mă ajută de obicei cel mai mult să evit o criză interioară. Mă așez pe scaun și îmi iau un petec de hârtie găsit aiurea, într-un coș unde ținem DIVERSE CHESTII, un creion colorat de la fiică-mea, și dau să îmi notez lucrurile pe care vreau să le fac astăzi... Caut un loc liber pe hârtie, însă ea e plină cu alte notițe: niște reguli ne-negociabile pentru copii, niște jucării „de cumpărat” pentru copii, numărul de persoane care urmau să vină la ziua Cristinei, pe 1 Aprilie...
Pfiuuu!Toată viața mea din ultimii 3 ani este PLINĂ de ei !
Sunt atâtea lucruri lucruri personale care stau în stand-by de când au apărut micuții mei ! Nici hârtie sau pix ca lumea nu mai găsesc în casa asta ...!



În ultimii 3 ani, m-am străduit ca o eroină pe un câmp de luptă, să păstrez o minimă ordine în casă. Am folosit multe cutii de plastic, de toate dimensiunile, pentru a depozita jucării și „stuff” de-ale lor, am dat cu aspiratorul aproape în fiecare zi, uneori și de de 2 ori, am cules după ei imediat ce făceau o mizerie. A fost ca un maraton treaba cu aspiratorul. Nu puteam crede că, zilnic, sau chiar la câteva ore, se pot aduna atâtea mizerii, resturi de mâncare, hârtii, bucăți de plastic ! Da, am fost ca un room-service 24 din 24! Dar știi ce ? Nu regret absolut nimic !




Am citit undeva că părinții buni devin slujitori ai copilului, fără să crâcnească. O fac pentru că realizează că, asta este singura modalitate prin care ei, cel puțin în primii ani de viață, copiii pot supraviețui: să te pui în slujba lor. Am făcut asta, dar nu fără să crâcnesc. Am încercat, însă, ca crâcnirile mele să se manifeste mai mult în articolele mele din acest blog, sau în jurnale, sau în discuții cu prietenele, și nu în fața copiilor. Cred că așa s-a și născut acest blog. Din aceste mici dureri s-a născut, din „nu mai pot-uri” …„după voi” dar și din multe ”din cauza voastră”.
Am avut săptămâni, chiar o lună întreagă, când nu am putut să mă adun nici măcar o oră pe zi să pot pune de un articol. Scriam câteva rânduri în jurnal, dar nu suficient cât să iasă un articol serios. Mă uitam la colegele mele bloggerițe, mame, și mă miram când au ele timp să scrie atâta. Am aflat, mai târziu, că cele mai multe au copilașii mai mari, peste 4 ani, și că, atunci când copiii lor erau mici ca ai mei, abia dacă scriau și ele câte un articol, două, pe lună.
De 3 ani, copiii mei sunt pe locul I. Uff, ok, mi-au dat lacrimile. E ok, am plâns de atâtea ori gândindu-mă la ei, încât a devenit așa firesc să plâng din acest motiv. Am plâns când a fost Cris la spital pentru prima oară, internată cu tatăl ei, pentru că eu eram însărcinată cu Andrei (ok, nu mai văd ce scriu, mi se blurează tastatura). Am plâns de câteva ori, după ce a adormit sub mângâierile mele Cristina, noaptea. Atunci am plâns de dragul ei și de recunoștință adâncă față de Divinitate că mi-a dat un asemenea cadou neprețuit. Am plâns și în fața ei, și atunci niște mânuțe mici mi-au șters lacrimile:

- De ce plângi, mami ?
- Plâng pentru că sunt tristă, mami. Dar o să îmi treacă …



Am plâns și când am simțit că ai mei copii suferă. Am încercat să trăiesc cu ei, atât bucuriile lor, cât și supărările lor. Au fost momente când mi-am depășit cu mult limitele și zona de confort ca să pot sta cu ei, în brațe, sau de vorbă, sau la joacă… Mi-am lărgit inima, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă, mi-am augmentat capacitatea de răbdare, am scris și am citit mult ( cel mai mult în timpul orelor de somn ale copiilor). Prin maternitate, m-am cunoscut mai bine pe mine dar mi-am găsit un echilibru interior, pacea și esența feminității (voi dezvolta într-un articol viitor ). 
 
Doamne, nimeni, în afară de mame nu poate înțelege dragostea cu care poate fi privit un copil ! Nimeni, în afară de cea care și-a simțit copilul în burtică lovind-o cu piciorușele, nu poate înțelege bucuria dulce de a săruta niște piciorușe mici ! Și este ok că este așa. Este ok că acum înțeleg treaba asta așa de bine și nu mai am pretenții ca și alții, care nu au copii sau au alți copii, să simtă aceste lucruri pentru copiii mei.
Deși, există oameni care m-au ajutat mult, și mi-au îndrăgit copiii, tăticul lor, mătușica, bunicii, Roxana, și am văzut, uneori, aceeași sclipire duioasă privindu-i pe care știu că o am și eu. Le sunt recunoscătoare și îi iubesc și mai mult pentru abilitățile inimii lor.

Deja au trecut 2 ore jumătate de când am rămas singură. Timpul meu pentru mine s-a scurs scriind tot despre mine și ei. Asta e, îmi asum și mă iubesc că așa sunt... o mamă scriitoare !

Monday, April 23, 2018

Să învățăm să relaționăm pentru copiii noștri !


Este incredibil dar așa e : omul este un UNIVERS ENERGETIC. De credințe, convingeri, gânduri, trăiri, viziuni, vise, dorințe. Tot ce „se întâmplă” este, în mare parte, 90% manifestările tuturor acestora, în exterior. Vedem sau nu vedem, suntem conștienți sau nu suntem conștienți, așa e. Abia când începem să fim conștienți, și asta se întâmplă când vine momentul, ne dăm seama, fir cu fir ,de toate acestea dinăuntrul nostru. Și durează un timp ...mai mult sau mai puțin la fiecare dintre noi.

Cam tot ce am învățat despre ce înseamnă o relație este fals. Tot ce am învățat despre ce este bun și de preferat într-o relație este aiurea, neplăcut, fals. Si asta se vede după reacțiile celor mai mulți oameni din jurul tău….în timp, dar și după modul în care te simți.
Copiii sunt niște receptori extraordinari de energie. Energia e ca o pânză de păianjen. Orice mică gâză se pune pe ea, aceasta tremură, resimte greutatea energetică. Gâzele sunt toate disconforturile noastre, neacceptările, blocajele, furiile …

Ca să se dezvolte cât mai armonios, copilul are nevoie, în primul rând de modelul a doi oameni care știu să discute lucrurile asertiv, să își managerieze conflictele și să își împlinească nevoile personale și relaționale non-violent.

Hai să intrăm în relații mai delicat, mai prudent… pentru copiii noștri !

Să te expui unor situații inconfortabile: asta înseamnă să vrei să crești


În dimineața asta, nu voiam decât să mă relaxez în scaunul de masaj cu o cafea.
Ca de obicei, peste mine, au venit, pe rând copiii, Andrei, apoi Cristina.
Cu o ușoară tristețe (știu că am pretenții cam mari dacă mai aștept ca atunci când sunt cu ei acasă să mai vreau să fac și ceva doar pentru mine), mi-am reglat totuși atitudinea, și i-am primit, știind totuși că mă sforțez să o fac, dar și încurajată în același timp de încântarea de a-l vedea pe micuțul meu că escaladează zona de jos a scaunului de masaj singur, la 9 luni !…. Am rămas cu ei în brațe, ei făcând ceva împreună, iar eu, continuându-mi gândurile.

Am început să îmi răspund tot mai clar la întrebarea de unde frustrările mele în relația de cuplu.
Pentru că în tot timpul ăsta, eu, o femeie puternică totuși (așa mă consider dincolo de definiția dată astăzi acestui termen), așteptam umărul, cuvântul, privirea unui bărbat la fel de puternic. Unui bărbat care să îmi spună uneori ce e potrivit, să îmi înțeleagă unele dorințe, suspinuri, fără să le mai evalueze ca fiind fitze, mofturi, neadecvate, multumeste-te cu cât ai șamd.
Realitatea este că dintre noi 2, eu sunt cea conștientă de partea de comunicare, el este cel ce nu se ocupă atât cât aș vrea eu de relația noastră de cuplu. Și, imaginându-mi prea mult răspunsurile pe care le-aș aștepta, în comparație cu realitatea care diferea atât de mult, rămâneam cu frustrarea.
A. mă iubește. Dar mă iubește domestic. În modul ăla în care un soț tradițional își iubeste soția: aduce bani în casă, mai ia câte un dar la copii si se joacă vreo oră cu el, mai spală vase, ne duce cu mașina pe unde avem nevoie, e activ sexual. Dar eu nu mă simt cuprinsă de o astfel de relație și de viață.Visele mele, căutările mele NU AU LOC într-o astfel de viață. Asta e tot. Am făcut eforturi și am reușit să mă împac, să intru în viața mea, în rolurile mele cât mai bine posibil, din dragostea pe care mi-au insuflat-o și mi-o insuflă zilnic copiii mei...însă...


Cristina e gata să verse cafeaua care stă pe un colț de canapea. O iau repede dar o altă mânuță mică se gață de marginea cănii și e gata să o verse, ba chiar varsă câțiva stropi. Simt furia cum mă cuprinde, mai ales că am tot acceptat să stau cu ambii copii în scaunul relaxării MELE deși nu voiam, și mă ridic să plec. Sunt gata să scot printre dinti… „Ia sa plec eu de aici. Să scăpați de mine!”
UPS! Ușa deja s-a închis dar cuvintele au rămas acolo în sufragerie, cuvinte pe care le auzeam atât de des de la … mama.


Mi-a zis Robert, un terapeut drag mie, că el nu pierde vremea cu oamenii care nu pot primi din ce are el de oferit. A. e posibil totuși să primească ce îi ofer dar nu văd/simt încă ? Și nici el nu simte încă ce primește de la mine ?! Dar nu ar fi frumos să avem discuții când despre ce vreau și am nevoie eu, când despre politică, finanțe și alte chestii care îl interesează pe el ? El e încă la nivelul la care crede că trebuie să primească mai mult, ceva mai pe limbajul lui. Și eu la fel.

Mi-a zis Robert că ies și intru ...în inimă. Îl cred. Simte asta după tonalitate. Îmi dau și eu seama de asta. El e un tip evoluat, își dă seama de lucrurile astea.
Mă bucur că abia de puțin timp observ un lucru pe care îl fac mai bine… scriu și vorbesc cu mai multă claritate, și folosind mai mult latura cognitivă. Înainte, efectiv mă blocam în pisarea aceleiași idei, aceleiași descrieri ale unei stări.
Chestia e că încă mai am răni- de aici și stresul pe care îl simt (mult mai puțin, evident) atunci când mă întâlnesc cu o anumită persoană, și așteptarea de a primi gânduri, cuvinte neplăcute, critici. Cumva AM ÎNVĂȚAT asta. Tot ce știu despre mine este CE AM ÎNVĂȚAT.
Acum că vreau să evoluez, nu cumva, mă încarcă, îmi sunt poveri, relațiile cu oameni care încă își mai dorm somnul manipulărilor, amenințărilor, învinovățirilor, pasivității agresive ?

Odată ce pornești sincer în căutarea propriului sine, începi să înțelegi foarte bine și pe cei care ți-au greșit. Înțelegi că dependențele, supărările, certurile lor nu erau decât manifestări ale propriilor conflicte și tensiuni interioare de care nu erau sau erau foarte puțini conștienti, dintre automatismele și convingerile care nu le mai serveau provenite din familia din care se trăgeau și dorințele lor bune, și că singura ta problemă a fost că te aflai și pe acolo ….
Mă retrăgeam adesea din ce vedeam că se întâmplă, din deformările pe care le vedeam că încep să se întâmple, voiam să înceteze, dar mă transformam, pe nesimțite si fără voia mea, într-un monstruleț. Așa de fundamentale sunt relațiile !

Să te expui, riscând în situații de tot felul care te ajută să crești, să îți hrănești și crești sinele, așa cum zice Robert, asta am de făcut. 



Ioana, o mămică ce lucrează cu ea

Wednesday, April 11, 2018

Ăsta e un tată deștept !

Trebuie sa va impartasesc asta.
Am in fata mea, de cateva minute bune, un tablou miscator incantator:
Fetita, la vreo 4 ani cu tatal ei: au iesit sa manance impreuna.
Tatal e atat de relaxat, o asculta pana la capat, ii cere parerea, rad impreuna, se uita pe fotografii si povestesc. Fetita e si ea foarte relaxata, ii poveste tatalui lucruri.
Pot prezice ca fetita asta va sti ca femeie sa isi cunoasca feminitatea, alaturi de un astfel de tata, ii va creste increderea in ea si va fi stapana pe ea in fata barbatilor. Am o banuiala ca el habar nu are cat bine ii face fetitei lui.
Bravo tati !!!


Thursday, January 18, 2018

Beneficii pe care mi le-a adus viața de familie (Încă un articol despre integrare)


1. Confort material

Mi-am dat seama abia după ce m-am căsătorit, cât de important este acest confort material constant. Cu atât mai mult când ai copii. Confortul material înseamnă, desigur și siguranță. Împlinirea nevoii de siguranță este primordială, înainte de a împlini cu succes și alte nevoi.

Simplul fapt de a ști că poți să ai acces la legume, fructe, la anumite produse, obiecte pe care ți le dorești și le consideri benefice pentru tine și pentru copiii tăi a fost un sentiment important. Sentimentul de siguranță că ai un acoperiș și un pat al tău la care să te întorci de pe orice drumuri ai veni, din nou, nu a fost și nu este deloc puțin lucru.

2. Liniște sufletească

Ah! Liniștea sufletească îmi pare un lux în vremurile astea tulburi. Dar iată că familia mi-a adus această liniște sufletească. Pentru mine a fost important pentru că mi-am petrecut ani buni din viață sub imperiul stresului, anxietății, al fricii.

Mai exact, m-am „folosit” de existența acestui cadru uman, existențial, pentru a mă dezvolta eu. Chiar dacă au fost momente când am fost foarte agitată cu copiii, tristă, aiurită (cum îmi mai zice soțul meu), dezamăgită chiar, liniștea sufletească a venit, totuși, după ce toate acestea mi-au traversat ființa. Iar eu am ieșit mai echilibrată, și mai pricepută în a căuta și a păstra liniștea.



3. Stabilitate afectivă și cognitivă

Ca și copil, nu am fost învățată să lupt pentru mine, pentru puterea mea personală. Nu am fost îndemnată să mă cunosc, și cu atât mai puțin, să mă iubesc. Nimeni nu mi-a zis că am nevoie să strălucesc, sau că cel mai important lucru în viață este să mă simt bine în pielea mea. Nu ne-au învățat la școală cum să luăm decizii în viață, nu am făcut jocuri de rol, nu s-a pus, în general accent pe FORMAREA persoanei. Din acest punct de vedere, lucrurile s-au schimbat foarte puțin astăzi în școli particulare și spre deloc în cele de stat. Nu am avut parte de o formare în acest sens nici în cadrul familiei din care provin.

Din studenție, am tot schimbat case, locuri de muncă, relații. Îmi făcusem destul de mult rău prin asta, căci mă „risipeam”, neștiind cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață. De aceea, familia m-a țintuit într-un loc, față de care m-am revoltat la început, dar pe care am ajuns să îl iubesc astăzi.

Nu învinovățesc pe cineva. Dar adevărul trebuie rostit. Numai așa mă pot salva de confuzii sau auto-învinovățiri nejustificate. În acest context, am crescut, știind foarte puține despre mine, iar multe din cele pe care le știam erau doar păreri ale altora despre mine.
Acum aproape 10 ani am pus bazele dezvoltării personale mai constant. Când am început să îmi iau mai în serios întrebările. Căutările. Când nu îmi mai găseam locul în viață, în existența pământească. Multe din ele și-au găsit răspuns în ani de zile de „văzut și făcut”. Prin locurile de muncă prin care am trecut, relațiile și cărțile pe care le-am citit, m-am căutat mereu... (Și, oare, nu asta facem cu toții, mai mult sau mai puțin ?!)

Prin stabilitate, înțeleg și o obiectivitate și o detașare în ceea ce privește viața. Cred că suferim mult și pentru că suntem prea atașați de lucruri și de oameni. Dar detașarea vine odată cu înțelepciunea, cu trecerea și prin instabilitate. Marile vieți au la baza lor suferință trăită și cele mai valoroase decizii și acțiuni sunt cele care se nasc în urma frustrărilor, durerilor de tot felul.


4. Maturizare. Dezvoltarea vocii interioare.

Dezvoltarea vocii interioare a venit ca o necesitate. Vocea interioară a devenit vocea conștiiinței mele. A devenit prietenul meu cel mai bun. Am început să îl ascult din ce în ce mai des, deși acum 10 ani abia dacă îi acordam vreo atenție. Am devenit tot mai EU, ascultând de această voce. Și, pe cât de folos îmi e acum, pe atât de mult îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit în toată viața mea. O terapeută dragă mi-a și zis să mă întreb și ce cred EU despre o anumită situație, decât să aștept tot timpul să aud părerile altora. Am început să fac asta de puțin timp, de când am început să dau mai multă atenție vocii mele interioare.

Deși neîncrezătoare în acțiunile și deciziile pe care le luam la începutul maternității, am devenit tot mai încrezătoare, pur și simplu încurajându-mă că asta este tot ce pot oferi. Că sunt o mamă suficient de bună. Amintindu-mi că am citit cărți de specialitate, că am cunoscut specialiști și că am făcut un program din a mă interesa de educația copiilor. Acest lucru mi-a adus, în timp, calm și încredere chiar și în momentele de boală ale copiilor.
Este foarte important să îți vorbești. Să îți asculți gândurile, să „cobori” în tine, să îți auzi oftaturile, să îți asculți durerile. Cred că te maturizează foarte mult. Când știi cine ești, ce ai suferit, ce lupte ai dus, nimeni nu poate să te mai facă să îți pierzi concentrarea de la ce contează cu adevărat.



5. Timp cu mine, acceptare, cunoaștere de sine

Mi-am dat seama cât de greșit este să judeci. Că fiecare om de lângă mine, care stă în dreapta mea în metrou, care trece pe lângă mine prin parc, care citește o carte pe bancă, care fuge sau care plânge după un copac ca să nu îl vadă nimeni, duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Nici despre luptele soțului meu nu știu nimic. Și pe el l-am judecat. Sufletul este terenul de luptă al omului, după cum spunea Dostoievski. Acolo se dau războaie mai mari decât cele mondiale, care au avut loc în istorie. Noi, cei din afara câmpului de luptă, nu vedem decât câte un act din Marele Conflict, sau câte o pauză. Și vedem și prin „ochelarii noștri”. De aceea ne înșelăm dacă judecăm. Omul evoluează mereu. Nu există zile proaste sau bune, ci doar zone prin care trece omul, în evoluția lui. Putem doar să evaluăm, poate, la ce nivel de evoluție a ajuns un anumit om, să îl încurajăm, sau să ne inspirăm.

Mi-am dat seama că un om care trăiește autentic cu adevărat și caută iubirea este mai prețios decât 10 inconștienți la un loc. Pentru că acesta este un om cu lumină în el. Și un om care și-a găsit lumina poate lumina și drumurile altora, 2, 3, 100, câți poate și cât îi este dat. Nu asta contează. El va fi interesat doar să lumineze, să se transforme în floare, cu credința că ceilalți vor veni la el, atrași de mirosul și gustul polenului. Dar drumul către lumină trece neapărat prin zone de întuneric, de UMBRE. Și eu am învățat să îmi accept umbrele, adică ceea ce mi se părea iritant la alții.



Toate plimbările prin parc cu copiii, cu fiecare dintre ei, cât timp erau bebeluși mi-au oferit acest timp de ascultare de sine. Prin îngrijirea lor, m-am îngrijit pe mine. Prin iubirea lor, a TREBUIT să învăț să mă iubesc pe mine.


Iubirea de sine a însemnat foarte multe dar în principal:

- renunțarea la asteptări de la alții, și mai ales de la soțul meu li de la copii (work in progress dar sunt pe calea cea bună)
- acceptarea de sine cu tot ce îmi vine să fac, chiar și cu lucrurile neplăcute, pe care înainte aveam tendința să le urăsc, acceptare și a celuilalt așa cum e ... (acum avem parte de mult respect în familia noastră)
- activități care îmi plac și în care mă regăsesc, cât și cu fetița (colorat, pictat, jocuri de rol- super efecte!) și cu soțul
- am învățat să mă arăt mai mult așa cum sunt, a trebuit să m lupt cu rușinea de mine și cu învinovățirea, să mă exprim, și nu să aștept să fiu înțeleasă….lucru care mi-a adus multă suferință în trecut
- am înțeles că iubirea și libertatea adevărată de care au dat dovadă Sfinții despre care am citit mai de mult veneau din această autenticitate pentru care s-au luptat până la moarte, din această locuire a adevărului și din iubirea de sine adevărată, căci fără iubire de sine adevărată nu există iubire a celuilalt
- schimbări bune în cadrul relațiilor cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu I-am văzut niciodată de pe FB. I-am lăsat să mă ajute, am primit ajutorul lor, le-am mulțumit, și alții mi-au spus că îi ajut prin ce scriu, asta a însemnat mult pentru mine.
-dacă nu țin eu la mine, la construcția mea interioară, nu va veni nimeni să se ofere să îmi țină propria „casă”.
- să nu mă mai gândesc la ce am, ci să mă preocup de ceea ce am deja, și sî devin recunoscătoare
- o mai mare prezență
- din abstractă, astrală, am devenit mult mai pragmatică și mai ancorată în realitate

Monday, January 1, 2018

Cum am reușit să stau cu fetița mea în magazinul de jucării fără tantrum-uri


Reclamele, poveștile auzite sau citite mi-au dat de gândit că mulți dintre copilași se transformă în mici monstruleți atuncă când se intră într-un magazin de jucării cu ei. Așa că, cei mai mulți părinți evită să mai meargă cu ei într-un astfel de magazin, sau chiar în supermarket. Care ar fi soluția ca un astfel de lucru să nu se mai întâmple și să avem un moment plăcut cu ei când mergem la cumpărături ?

La un moment dat, am citit o carte a marii psihanaliste de origine franceză, Francoise Dolto, nu mai știu cum se numea. Autoarea scria despre cât de important este să validăm dorințele copilului. Explica că nu este nevoie să cumpărăm neapărat lucrurile pe care și le dorește copilul, dar că este important să îi arătăm că înțelegem că și-o dorește.

O să explic un pic și ce se întâmplă din punct de vedere psihologic. Copilul când vede o anumită jucărie sau obiect (care îi place foarte mult), el trăiește o dorință intensă. Rațiunea este cea care îi aduce în prim-planul imaginației obiectul respectiv. El nu dorește așadar acea jucărie, ci acea jucărie îi stârnește o facultate a psihismului lui, și anume dorința. Deci noi, ca părinți trebuie să lucrăm cu dorința lui. 
 
Citit și făcut. De fiecare dată când merg într-un magazin cu jucării, și Cristina este atrasă de vreo păpușă sau trenuleț, îi dau voie să o atingă, să se uite la ea. Eu mă așez la nivelul ei și îi validez dorința, prin întrebări, așa cum spune și psihanalista mea…
-Nu-i așa că e frumoasă ? Este moale, și are ochii mari ? Oau! Și uite ce culoare au papuceii ei !? E minunată, într-adevăr ! Îmi dau seama că ți-ai dori să o ai doar pentru tine !



După un astfel de mini-dialog, (în care ea îmi răspunde afirmativ la ce o întreb eu), urmează să o întreb dacă acum o punem la loc, și o îndemn să căutăm altceva, mai frumos. În 98% din cazuri mă ascultă. Uneori, o pune ea singură la loc. și ne îndreptăm împreună spre altă jucărie.

Astfel, magazinul de jucării se transformă într-o activitate distractivă pentru noi. 
Același comportament, care a devenit, din punctul meu de vedere, o rutină frumoasă prin care îi arăt pur și simplu că o respect ca om, îl am și în supermarket. 
După vreun an jumătate de când fac asta (ea are 2 ani și 9 luni), în supermarket, de fiecare dată, fetița mea ia ceva de pe raft și vine și mă întreabă:
„Asta luăm?” 
Eu îi zic „nu”, și ea pune la loc obiectul, (de regulă e ceva dulce).
Regula în supermarket e că luăm mereu UN SINGUR LUCRU pentru ea. De obicei, ea alege oul kinder. Și dacă mai vrea al doilea lucru, îi amintesc repede regula:
 „Hei! Ai uitat, am luat deja oul!” 
Plecarea încerc să o fac tot plăcuă. Îi spun sincer că am am obosit, după ce „ne-am jucat” cu atâtea jucării, și că aș merge spre casă (sau unde mai avem treabă).


 

Din observațiile mele, mi-am dat seama că micuța e doar interesată de aventură, de a-i valida, de fapt, lumea ei mică în care totul e o aventură. De aia , cred eu, ne este recomandat atât de mult jocul de către specialiști. Pentru că ei vor un partener real în această lume a lor plină de culori, obiecte care mai de care, senzații de tot felul …
Un alt motiv este că ei îți doresc să fie validați ca oameni noi care vin în această lume, să fie respectați, ca orice alt om, să învețe, de fapt,  ce înseamnă să fii om pe acest pământ.
Și ce partener  și ghid mai de încredere, mai empatic și mai ...fain poate avea decât MAMA ?